Statul în România funcţionează prost. Ştim asta de la cârciumă, de la talkşourile cu mai multe sau mai puţine pretenţii de obiectivitate, de la aprozarul de la colţ, auzim chiar şi la oamenii care au văzut cum arată o carte dincolo de copertă. Cum de ştim că statul funcţionează prost? Simplu! Nu funcţionează în beneficiul cetăţenilor (oricum aţi vrea să definim acest bine comun), lucru suficient de evident ca să numai necesite vreo demonstraţie elaborată. Iar dacă ştim că statul funcţionează prost, putem să începem să-i identificăm bubele: e condus de politicieni hoţi, incompetenţi, etc., e supradimensionat, cheltuie prea mult, nu-mai-ştiu-ce sistem e în colaps (sănătate, educaţie, etc.). După care apar şi soluţiile: schimbăm conducătorii cu alţii (?!), schimbăm un manager de spital, şcoală (sau pe toţi), dăm o lege nouă, schimbăm una veche.
Reforma statului, clamată de la vârf, eşuează pentru că se bazează pe o iluzie, un mit contemporan la fel de puternic precum fascinaţia puterii. Iluzia că statul vrea să reformeze statul,că statul vrea să acţioneze în beneficiul cetăţenilor.
Statul este, a fost şi va rămâne, atât timp cât va exista în formele istorice cunoscute, un instrument al dominaţiei, o instituţionalizare a puterii. Iar puterea, prin natura ei, aduce beneficii celor ce o deţin şi o exercită. Este normal, firesc şi de când lumea.
Dar statul democratic? Nu pune el puterea în mâinile poporului?
A considera că poporul „legitimează” conducătorii e la fel de absurd ca stabilirea echivalenţei între interesele celor doi poli ai puterii. Conducătorii, sau cei ce pretind conducerea, se află, în timp ce exercită puterea sau se luptă pentru ea, într-un permanent proces de căutare a legitimităţii, de legitimare şi relegitimare, astfel încât „poporul” să nu atace ordinea sau ierarhia. Fie că regimul este democratic, despotic, sau de altă natură, procesul de legitimare pleacă de sus în jos. Iată de ce casta politicienilor democraţi nu diferă, în multe privinţe, de alte caste conducătoare din orice fel de regim.
După cum am arătat până acum, statul nu poate să fie democratic. Democraţia – egalitate politică – este împotriva ideii de stat – ierarhie politică. Paradoxal, însă, ierarhia puterii este o condiţie necesară a egalităţii. Aflăm de aici răspunsul la cea de-a doua îndoială legată de modul în care am definit statul. Cum se face că unele state (în general, în regimuri democratice) satisfac mai bine interesele cetăţenilor decât altele? Am arătat până acum că răspunsul nu stă în stat.
Răspunsul complet, însă, curând, în partea a doua a eseului.
Blogu` lu` Ciobanu 
Lyzzuka
4 septembrie 2010
Prin faptul ca fiecare individ in parte…fie el in varf de ierarhie politica, fie aprozaristul din coltu strazii (cetatean al statului)…actioneaza pentru a isi maximiza propriile interese (de obicei propria bunastare materiala, in defavoarea altora) demonstreaza ca suntem foarte rationali. Aceasta rationalitate nu am intalnit-o atat de pregnant la alte civilizatii despre care se zvoneste ca o duc mai bine decat noi si ca statul lor chiar functioneaza in beneficiul cetatenilor. Sa fi descoperit ei oare ca Ostrom ca gasit solutia pentru a rezolva paradoxul lui Sen…si ca daca toti vor incepe sa coopereze fata sa mai isi traga tzepe au sanse sa castige toti mai bine decat daca isi „fura caciula”…..sau sa nu isi fi dezvoltat ei oare atat de bine abilitatile de a trage tzepe spre a isi maximiza beneficiile? Totusi….tind sa cred ca obiceiurile mioriticilor nu sunt rezultatul unei educatii cultivate ci doar niste strategii perpetuate prin imitatie…..E perfect rational pentru noi sa dam vina pe presedinte cand se scumpesc tigarile si nu ne mai ajuns banii si de bautura la fel cum e perfect rational sa dam vina pe Steaua de cate ori Dinamo bate Rapidu’….intotdeauna vinovat e altu pt propriile neajunsuri…
Stefan
4 septembrie 2010
Salutare la Autori si Comentatori/e, deopotriva!
Marius, ideea imi place foarte tare – STATUL NU POATE REFORMA STATUL pentru ca orice elita politica in istorie este rezultatul unui concurs de imprejurari determinat de lupta pentru putere si pentru maximizarea propriilor beneficii (individuale sau de grup).
Implicatiile ideii tale I.M. (ideea lui Marius) sunt greu de sustinut si demonstrat (implicatiile, nu ideea…).
1. daca IM, atunci nici o elita politica in istorie nu a reusit sa reformeze Statul.
2. daca IM, atunci Statul este astazi asemanator primelro forme de stat patrimonial sau primelor forme de stat moder din sec. 15-16.
3. daca IM, atunci nu exista deosebire intre statul fascist, comunist, nazist, democrat, autoritarist etc.
Deci ideea ta lasa loc pentru lansarea de ipoteze halucinante, la care nu te-ai gindit, care nu sunt imp[licate in ideea ta, ci in consecintele ei. Adica e ceva in neregula cu conceptele utilizate – trebuie formulate la un nivel mai restrins de generalitate.
Cred si ca trebuie sa protejezi ideea prin asumarea teoretico-metodologica – ex. perspectiva structuralista, institutionalista – Stat, elita politica, reforma institutiilor etc. Asa cum e acum poate fi facuta tzandari de perspectiva alegerii rationale, de exemplu (Lyzzuka a fost eleganta, de fapt…)
In comentariul ei, Lyyzzuukkaa are o idee de constructie foarte tare pentru perspectiva ta – hai sa o traducem/adaptam la sistemul in care operezi tu:
1. GRUPURILE DE PUTERE PE CARE SE STRUCTUREAZA ELITA POLITICA ROMANEASCA NU SUNT INTERESATE DE REFORMA. (alegere rationala – in optiunea pro-reforma si-ar pierde privilegiile).
2. Alegerea rationala a non-reformei reale a Statului roman de catre grupurile de putere devine comportament de imitatie sociala pentru o majoritate a spectrului politic romanesc intereata de dobindirea de privilegii si / sau mentinerea lor la diferite niveluri de partid si de stat – la Centru sau in teritoriu.
Comentariul Comentatoarei pare ca te impinge sa stabilesti care sunt variabilele dependente si independente – if any – ca sa poti formula ipoteza sau ipotezele.
ce vreau sa zic, de fapt – discursul are nevoie de o perspectiva metodologica – musai – ia ca exemplu comentariile Lyyzzuukkaai – ilumineaza ideea aporape contestind-o. comentariile ei introduc deja variabile noi de care ipoteza ta are nevoie ca de aer – optiunea rationala, comportamentul social imitativ, cetateni simpli, membri ai clasei politice etc.
Daca mergem si pe transofmrarea ideii tale intr-o judecata intemeietoare de actiune sociala lucrurile se complica si mai tare. de ex. – daca cei care ar putea sa faca reforma nu o vor face never, atunci cine poate face reforma asta institutionala – societatea civila? Complicat.
O noua clasa politica – e imposibil sa apara brusc altfel decit prin revolutie – si mai complicat. Nici UE nu ar vrea inca o revolutie, nici FMI, nici Banca Mondiala, nici SUA, nici Rusia, chiar…
A, renunta la cuvintul CASTA – e o forma de organizare sociala care a functionat doar in India. Singura incercare de imitatie – imprumut a fost in insula Ceylon si a esuat. Zi altfel castei asteia politice cum o numesti tu – Eminescu ii zice patura superpusa, de exemplu, Michels, Mosca, Pareto ii zic elita sau clasa politica.
In fine, m-am bucurat sa te cetesc. Astept continuarea eseului care poate deveni o analiza foarte serioasa, pe o idee-fortza pe care poti construi o teorie.dupa ce termini eseul tot trebuie sa te gandesti la o metodologie. Acum cred ca esti in perioada in care construiesti intuitiv – prima mina, formulezi ideea. Cauta apoi metodele de lucru si sistemul conceptual, perspectiva teoretica, poate intersectia a doua perspective teoretice etc.
Marius-Mugurel Ciobanu
28 octombrie 2010
Deşi nu a fost răspuns, sper că am lămurit cu articolul următor bazele concepţiei mele despre stat. Pe baza ei o să încerc să dezvolt, sper curând, şi ideea de reformă, problemă ridicată şi de dumneavoastră în comentariu.
Lyzzuka
6 septembrie 2010
…. cu alte cuvinte….”daca metoda nu e, nimic nu e” 😉