Proprietatea de stat ca proprietate comună – compensarea unei deposedări simbolice

Posted on 14 Decembrie 2010 de

19



„Noi nu ne vindem ţara!”

„Politicienii au jefuit România!”

„Au distrus/furat avuţia ţării!”

 

Aceste slogane, precum şi altele la fel, pleacă toate, în ultimă instanţă, de la premisa că proprietatea statului este echivalentă cu proprietatea publică, iar proprietatea publică, aşa cum îi spune numele, aparţine publicului, sau, în termenii favoriţi ai sloganelor, „poporului”. Putem reduce, dacă vreţi, la afirmaţia devenită clasică: „Statul suntem noi!”.

Cum poate, însă, „poporul” să creadă că are în proprietate ceva ceea ce nu a controlat niciodată? Cum s-a născut acest crez şi de ce se menţine el?

Pentru răspunsuri e necesară, pentru început, o incursiune în trecutul comunist. Comuniştii, ca promotori ai naţionalizării, au avut nevoie de o puternică propagandă pentru a susţine desproprietărirea burgheziei, moşierimii şi a ţăranilor. Şi toată această propagandă a avut în centru ideea că bunurile confiscate de către stat devin proprietate a „poporului”. O idee care a încolţit în minţile oamenilor, pe fondul atitudinii pe care cei săraci o au faţă de cei bogaţi. Ura de clasă poate fi alimentată cu uşurinţă, iar împărţirea averii celor bogaţi „poporului” este şi va fi o tentaţie, indiferent de contextul istoric.

În fapt, comuniştii introduc o nouă relaţie de proprietate, diferită de cea „burgheză” prin gradul de transparenţă. „Poporul” nu ajunge niciodată să controleze mijloacele de producţie naţionalizate. Proprietatea de stat ajunge să se exprime ca proprietate a celor ce controlează statul. Iar faptul că „poporul” nu controlează statul comunist nu cred că mai necesită vreo demonstraţie. Însă, pe fondul restricţiilor privind circulaţia informaţiei impuse de stat, noua relaţie de proprietate este netransparentă, proprietarul de fapt este ascuns, iar totul este acoperit de o permanentă propagandă.

Şi atunci, cum de „poporul” se consideră proprietar? Să nu uităm că, dincolo de propagandă, oamenii folosesc în permanenţă proprietatea statului, fie că lucrează într-o fabrică, fie că merg la cinematograf. Iar oamenii se ataşează de lucrurile cu care intră în contact în fiecare zi. De aici până la a le privi ca fiind „ale lor” nu este decât un pas. Mai ales când există în fiecare moment o voce care îţi susură asta.

Pentru a înţelege mai bine această situaţie, e suficient să aruncăm o privire în perioada de după 1989, când proprietatea privată a fost acceptată formal şi garantată legal. Vedem foarte clar tendinţa de epatare, tendinţa proprietarilor de a afişa relaţia de proprietate în spaţiul public, astfel încât „toată lumea” să ştie că „ei au”. Vorbim de o trecere destul de bruscă de la retorica „totul aparţine poporului” la cea de tip „ia uite ce am eu!”. În aceste condiţii, nu sunt puţini cei care se simt deposedaţi. Deodată, lucrează într-o fabrică ce are un patron care, probabil, nu se abţine să le amintească adesea că fabrica e a lui.

Iar această bruscă schimbare, această disonanţă astfel născută, face ca oamenii să-şi caute refugiu într-un spaţiu mai puţin radical, un spaţiu care în care ei să nu se simtă agresaţi de noile relaţii de proprietate şi exprimarea lor publică, un spaţiu de protecţie. Iar acest spaţiu se traduce tocmai prin atribuirea proprietăţii de stat unei calităţi compensatorii: cea de proprietate publică. În acest spaţiu simbolic nou, cei care nu au îşi regăsesc demnitatea în faţa celor care au. Mai mult, eşecul de a acumula se traduce prin demonizarea celorlalţi, a celor care au reuşit să se îmbogăţească tocmai pentru că „au furat din proprietatea comună”. Chiar dacă această proprietate comună nu a existat, în fapt, niciodată, funcţia de compensare pe care o susţine este suficient pentru proliferarea mitului.

Cât de puternic este acest mit în prezent? Să nu uităm că Traian Băsescu, preşedintele în funcţie a folosit ca temă centrală în campania electorală din 2009 vânzarea unor active de stat (Poşta, CEC) către „moguli”. Deşi eficienţa economică a companiilor de stat lasă de dorit (multe dintre ele având chiar pierderi suportate de la bugetul de stat, deci din taxele şi impozitele colectate de la cetăţeni – emblematic este cazul CFR), tocmai funcţia lor simbolică este cea care le păstrează aprecierea românilor.

Deşi nici acum, în democraţie, cetăţenii nu au un control real asupra proprietăţii de stat (este suficient să ne gândim la scandalurile în care este implicată Hidroelectrica) şi, în multe cazuri, nu beneficiază de pe urma ei. Este suficient, însă, că proprietatea de stat, văzută ca proprietate comună, îi apără de agresivitatea capitalismului şi a bogăţiei ostentative pe românii deposedaţi simbolic.

Anunțuri