Antimit: Statul în România funcţionează bine. Chiar foarte bine!

Posted on 4 Septembrie 2010 de

6



Statul în România funcţionează prost. Ştim asta de la cârciumă, de la talkşourile cu mai multe sau mai puţine pretenţii de obiectivitate, de la aprozarul de la colţ, auzim chiar şi la oamenii care au văzut cum arată o carte dincolo de copertă. Cum de ştim că statul funcţionează prost? Simplu! Nu funcţionează în beneficiul cetăţenilor (oricum aţi vrea să definim acest bine comun), lucru suficient de evident ca să numai necesite vreo demonstraţie elaborată. Iar dacă ştim că statul funcţionează prost, putem să începem să-i identificăm bubele: e condus de politicieni hoţi, incompetenţi, etc., e supradimensionat, cheltuie prea mult, nu-mai-ştiu-ce sistem e în colaps (sănătate, educaţie, etc.). După care apar şi soluţiile: schimbăm conducătorii cu alţii (?!), schimbăm un manager de spital, şcoală (sau pe toţi), dăm o lege nouă, schimbăm una veche.

Reforma statului, clamată de la vârf, eşuează pentru că se bazează pe o iluzie, un mit contemporan la fel de puternic precum fascinaţia puterii. Iluzia că statul vrea să reformeze statul,că statul vrea să acţioneze în beneficiul cetăţenilor.

Statul este, a fost şi va rămâne, atât timp cât va exista în formele istorice cunoscute, un instrument al dominaţiei, o instituţionalizare a puterii. Iar puterea, prin natura ei, aduce beneficii celor ce o deţin şi o exercită. Este normal, firesc şi de când lumea.

Dar statul democratic? Nu pune el puterea în mâinile poporului?

A considera că poporul „legitimează” conducătorii e la fel de absurd ca stabilirea echivalenţei între interesele celor doi poli ai puterii. Conducătorii, sau cei ce pretind conducerea, se află, în timp ce exercită puterea sau se luptă pentru ea, într-un permanent proces de căutare a legitimităţii, de legitimare şi relegitimare, astfel încât „poporul” să nu atace ordinea sau ierarhia. Fie că regimul este democratic, despotic, sau de altă natură, procesul de legitimare pleacă de sus în jos. Iată de ce casta politicienilor democraţi nu diferă, în multe privinţe, de alte caste conducătoare din orice fel de regim.

După cum am arătat până acum, statul nu poate să fie democratic. Democraţia – egalitate politică – este împotriva ideii de stat – ierarhie politică. Paradoxal, însă, ierarhia puterii este o condiţie necesară a egalităţii. Aflăm de aici răspunsul la cea de-a doua îndoială legată de modul în care am definit statul. Cum se face că unele state (în general, în regimuri democratice) satisfac mai bine interesele cetăţenilor decât altele? Am arătat până acum că răspunsul nu stă în stat.

Răspunsul complet, însă, curând, în partea a doua a eseului.

 

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Like This!

Anunțuri