E incompatibil feudalismul, comunismul, capitalismul şi democraţia? Nu şi în România.

Posted on 24 August 2009 de

2



Toţi cei patru termeni din titlu au fost utilizaţi în ultimii 20 de ani destul de intens în presă, deşi de cele mai multe ori sub formă de metafore. În timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu se vorbea de un socialism cu faţă umană, democraţie originală, pentru ca ulterior să avem de-a face cu capitalismul sălbatic, iar relativ recent sunt în prim-plani baronii locali şi sistemul feudal.  Deşi fiecare dintre aceşti termeni a dominat o anumită perioadă după 1989, rareori au fost folosiţi în sensul lor original şi împreună. Ceea ce voi încerca eu să arăt aici e cum feudalismul, comunismul, capitalismul şi democraţia coexistă în România europeană a anului 2009, că ei nu sunt incompatibil, ci dimpotrivă, formează o structură foarte solidă şi perferc funcţională.

Să începem cu feudalismul. Ce e azi feudal în România? Presa a surprins destul de bine prin alăturarea etichetei „feudalism” la fenomenul baronilor locali. Explicaţia a fost însă destul de superficială şi a părut mai degrabă ironică. De fapt, o privire mai pătrunzătoare ne va arăta că întregul sistem administrativ din ţara noastră, alături de cel politic, funcţionează ca un sistem feudal, în sensul propriu al cuvântului.

Feudalismul Evului Mediu se caracterizează prin relaţia specifică de vasalitate. Această relaţie se stabileşte între un vasal şi un suzeran. Suzeran îi cedează vasalului un teritoriu pe care acesta îl administrează, împreună cu o serie de privilegii. Aceste privilegii (inclusiv teritoriul) oferit de suzeran vasalului poartă denumirea de feudă. Feuda intră în administrarea vasalului, însă ea nu îi aparţine. Suzeranul poate, în cele mai multe cazuri, revoca relaţia de vasalitate şi îşi poate recupera feuda. În acest fel, vasalul este dependent de suzeran. Astfel se construieşte un sistem cu mai multe nivele ierarhice, suzeranul suprem fiind de cele mai multe ori domnitorul, regele, principele (relaţia de vasalitate se putea stabili şi între domnitori, însă acest lucru nu este de interes aici). În cadrul acestui sistem, privilegiile fiecărui vasal din piramida ierarhică depindeau de suzeranul său direct superior, care la rândul lor depindea de suzeranul său, iar în ultimă instanţă de domnitor. Fiecare vasal avea o anumită autonomie în administrarea feudei sale.

Acum că am explicat sistem putem analiza dacă el corespunde relaţiilor administrative şi politice din ţara noastră (spun administrative şi politice pentru că la noi e greu de făcut o distincţie clară între cele două domenii). Să luăm un exemplu. Şeful unei instituţii deconcentrate dintr-un judeţ este numit politic de prefect. Prefectul, la rândul său, este numit (propus) de guvern, în general din elita politică locală a acelui partid. Chiar şi primarii, care sunt aleşi prin votul comunităţii locale, depind de guvern pentru distribuirea unor sume de la buget.  Astfel, avem de-a face cu o piramidă de relaţii de vasalitate al cărui vârf este guvernul. Se subordonează Guvernul Parlamentului? Aş spune că mai degrabă nu. În schimbul unor feude, Parlamentul (suficient cât să se formeze o majoritate, transparentă sau nu) va susţine Guvernul (a se vedea cazul coabitării PNL-PSD în timpul Guvernului Tăriceanu II). Dacă în alte ţări relaţia dintre partide se bazează pe negociere şi compromis, la noi relaţii sunt efectiv feudale, de vasalitate. Că la televizor se vede un strat aparent al dezbaterii, e irelevant şi nu schimbă cu nimic acest tip de relaţie. Guvernul fiind, practic, şi principalul actor legislativ, atât timp cât relaţiile de vasalitate rămân relativ stabile, întregul sistem va funcţiona.

Dacă partea de feudalism o regăsim la nivelul relaţiilor din politică şi administraţie, comunismul îşi face simţită prezenţa puternic la nivelul mentalităţilor, a aşteptărilor stratului inferior din acest sistem feudal. Dacă ţăranii din Evul Mediu nu pare se puteau împotrivi relaţiilor de vasalitate, la noi în general acest sistem nu este efectiv contestat. Cei de la baza piramidei nu vor ca acest tip de relaţie să dispară, ci pur şi simplu îşi doresc fie să urce în ierarhie, fie să primească şi ei ceva. De aici şi succesul pomenilor electorale. Atât tip cât mulţimea are un beneficiu palpabil de pe urma acestui tip de relaţie sistemul este stabil. Puţini sunt dispuşi să-şi asume riscul ca toţi ceilalţi să primească ceva, iar el nimic. Iar acest tip de mentalitate (statul să ne dea!) este, în opinia mea, un rezultat influenţat puternic de jumătatea de secol de comunism (dar nu numai). Constatăm astfel că pătura cea mai consistentă numeric nu pare a avea interesul conştient de a schimba relaţiile de vasalitate.

Ajugem astfel la democraţie. Faptul că cei mai mulţi nu au interesul să redefinească relaţiile sociale din interiorul administraţiei şi politicii sau dintre cetăţeni şi administraţie şi politică face ca sistemul să rămână stabil. Ce facem cu votul atunci? Păi alegerile asigură doar că ierarhia se schimbă, că unii suzerani sunt schimbaţi cu alţii, fără ca asta să afecteze în vreun fel existenţa relaţiilor de vasalitate. Democraţia, deci, îşi face datoria. Dar ea nu poate schimba feudalismul. O ţară democratică (pentru că România este o ţară democratică) se complace într-un sistem social de Ev Mediu. Fascinant pentru cine nu trăieşte aici.

Istoria ne arată că relaţiile feudale au fost destructurate de burghezie, o clasă socială care începuse să acumuleze putere economică, dar căreia i se refuza puterea politică. Şi atunci burghezii au început să distrugă sistemul feudal. Şi în Europa de Vest chiar l-au distrus. De ce nu şi la noi? În primul rând, revoluţia noastră burgheză nu a fost chiar burgheză şi nu a fost chiar revoluţie. Doar pentru că nişte intelectuali erau conectaţi la evenimentele din Vest şi au reuşit să pună la cale o revoltă de amploare nu înseamnă că se acumulase acea masă critică necesară unor schimbări reale şi de profunzime în societate. Tocmai când începeam să avem şi noi burghezii noştri a venit comunismul (călare pe tancurile ruseşti) şi ne-am întors în timp. Dar ce s-a întâmplat după 1989? E important de ştiut că nici în 1989 nu am avut o revoluţie autentică, rezultat al unei schimbări de fond în societatea românească ce necesitate la rândul ei o schimbare de formă. Revoluţia română din 1989 (fără a contesta jertfa unor conaţionali) s-a făcut datorită conxtului extern (în primul rând), reacţiilor neadecvate ale lui Ceauşescu şi poate a unor intervenţii străine mai mult sau mai puţin directe.

Aşa că, până la urmă, în 1990 ne-am trezit pe calea democraţiei fără vreun capialist autentic, sau măcar vreo urmă de capitalism (cum a fost în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia). Deci capitalismul românesc, care inevitabil s-a dezvoltat, a fost nevoit să crească din rădăcini feudale şi comuniste. Astfel că, aşa cum voi încerca să arăt, el este perfect compatibil şi funcţional în cadrul pe care l-am descris anterior. În primul rând pentru că noii capitalişti nu au fost excluşi de la exercitarea puterii politice. Ci ei au fost foarte uşor integraţi prin relaţii de tip feudal. Au primit feude da administrat (contracte cu statul, privatizări), în schimbul loialităţii şi a plăţii unor dijme către suzeran. Astfel, capitaliştii noştri şi-au găsit uşor locul în piramida ierarhică, într-un mod mai mult sau mai degrabă puţin transparent. Există într-adevăr şi capitalişti autentici, dar în marea lor majoritate este vorba despre companii străine care atât timp cât au profit nu au niciun interes să-şi transforme puterea economică în putere politică, deci niciun motiv serios pentru a destabiliza relaţiile de vasalitate din politică şi administraţie.

Să recapitulăm: o piramidă de relaţii de vasalitate în sistemul administrativ, politic, fără a-i exclude pe capitaliştii români. Cei de la baza piramidei vor fie să urce în ierarhie, fie măcar să fie incluşi în împărţirea privilegiilor (chiar şi prin pomeni electorale). Astfel că votul înseamnă doar înlocuirea unor suzerani cu alţii, fără a modifica specificul relaţiilor sociale dominante. Plus nişte capitalişti străini care vor doar să-şi profitul – aşa cum e şi normal – (şi care măcar ne scot din mizeria economică prin investiţiile lor), dar care nu au niciun interes să ne scoată din feudalism.

Acum e deci evident că România este un caz istoric rar, în care coexistă, stabil şi funcţional, feudalismul şi baronii locali, comunismul cu faţă umană (ei fură, dar măcar să ne dea şi nouă ceva), capitalismul sălbatic şi democraţia originală (deşi democraţia în sine funcţionează relativ bine, original e că de fapt nu schimbă mare lucru).

Anunțuri
Posted in: Încotro?