Antimit: Statul în România funcţionează bine. Chiar foarte bine! – punctul 0

Posted on 28 Octombrie 2010 de

6



Despre putere, stat şi societate

Deşi am inversat ordinea cronologică, în acest articol voi încerca să definesc mai clar conceptele pe care le-am folosit în articolul anterior şi voi încerca să recreez drumul pe care l-am parcurs până la afirmaţiile pe care le-am făcut acolo. De asemenea, încerc să răspund la problemele ridicate în urma feedback-ului primit şi să le clarific rolul în raport cu teza principală a articolului iniţial.

Întrebările privind statul trebuie să aibă în vedere încă de la început un cadru mai larg: societatea. Consider o axiomă că societatea (cuprinzând atât spaţiul public, cât şi cel privat) înglobează toate relaţiile sociale între indivizi. Relaţia socială esenţială este relaţia de putere. Ce este, deci, puterea:

Max Weber: Puterea este probabilitatea ca un agent din cadrul unei relaţii sociale să se găsească în poziţia de a-şi putea realiza propria-i voinţă în ciuda rezistenţei întâmpinate, indiferent de fundamentul pe care se sprijină această probabilitate.

Steven Lukes: A îşi exercită puterea asupra lui B atunci când A îl influenţează pe B într-o direcţie opusă intereselor lui B.

Caracteristici ale puterii:

1. nu există societate fără putere; 2. indiferent de formele ei, puterea se manifestă în relaţie şi în interacţiune; 3. Multiplicitatea şi varietatea centrelor de putere într-o societate. [1]

Existenţa puterii ca o constantă a relaţiilor sociale este dată de tensiunea fundamentală dintre insuficienţa resurselor în raport cu nevoile nelimitate ale omului. (Am folosit resurse cu sensul cel mai larg, acela care cuprinde şi bunurile, fiind definite ca mijloc de a satisface o nevoie). Această tensiune persistă indifenent de epocă istorică, indiferent de prosperitatea societăţii şi nu există niciun motiv să credem că progresul (văzut ca o creştere cantitativă şi calitativă a resurselor) este capabil să o elimine. Fie că este vorba despre hrană, femei, locuri de parcare în Bucureşti, insuficienţa resurselor în raport cu nevoile este o teză pentru care nu am găsit o contestare pertinentă. Faptul că omul, în încercarea de a-şi satisface nevoile, deci în căutare de resurse, caută să-i domine chiar pe cei ce creează bunurile necesare satisfacerii nevoilor, adică pe semenii săi, este doar rezultatul firesc al acestei tensiuni.

Revenind la definiţia puterii, putem spune acum că este o relaţie între indivizi privind controlul unor resurse.

Relaţia de cooperare este un tip special de relaţie de putere între A şi B, în care atât A, cât şi B, dobândesc acces la anumite resurse.

Este foarte important să înţelegem complexitatea relaţiilor de putere dintr-o societate, complexitate ce face ca orice încercare de cartografiere a acestor relaţii să fie simplificatoare. O scurtă paranteză. Greşeala fundamentală a lui Marx, cred eu, este tocmai că a redus complexitatea relaţiilor de putere din societate la lupta de clasă (concept, să recunoaştem, cu mare putere de seducţie). Asta la dus la credinţa idioată că desfiinţarea claselor (definite prin raportul lor faţă de mijloacele de producţie) va duce la dispariţia statului, prin transformarea lui din instrument de putere în administrator. Leninismul şi stalinismul sunt dovezi suficiente pentru ca expresia pe care am folosit-o, credinţă idioată, să nu fie o metaforă.

În urma descrierii pe care am făcut-o până acum puterii, îmi permit să mai supun atenţiei un alt slogan de mare impact propagandistic: Puterea aparţine poporului (naţiunii). Puterea asupra cui? (am arătat deja că puterea nu există decât ca interacţiune socială). Asupra poporului? Ajungem astfel la o frază ce nu ne spune nimic. Puterea poporului asupra poporului? Dincolo de ambiguitatea unor concepte precum popor sau naţiune, faptul că poporul are puterea asupra lui însuşi nu ne spune nimic despre relaţiile de putere din societate.

Am ajuns în acel punct în care voi încerca să arăt că statul este, în primul rând, un instrument de putere. (Putem nega că atunci când statul, spre exemplu, îmi interzice să ucid sau să fur, îmi limitează accesul la resurse? Sau că, mai mult, îmi controlează o resursă – plăcerea de a ucide, să presupunem.) Prin însuşi faptul că statul impune cetăţenilor săi respectarea unor reguli şi pedepseşte, mai mult sau mai puţin sistematic sau arbitrar, încălcarea lor, indiferent că regulile contribuie sau nu la realizarea unui bine comun, este argumentul suficient pentru a demonstra că statul este un instrument de putere.

Pentru a elimina orice fel de ambiguitate, voi defini (sub influenţa lui Weber) statul ca acea formă instituţională de exercitare a puterii ce pretinde şi îţi impune monopolul legitim asupra utilizării forţei. Prin instituţie înţeleg acel ansamblu de relaţii sociale caracterizate prin depersonalizare, birocratitare (funţionare prin reguli şi proceduri) şi conservatorism. Datorită acestor caracteristici, instituţia tinde să se perpetueze chiar şi atunci când temeiul relaţiilor sociale ce o constiuie dispare sau se schimbă.

Observând formele foarte diferite pe care le ia statul, variind atât de la o perioadă istorică la alta, cât şi de la un spaţiu socio-cultural la altul, voi încerca, pe baza celor expuse până acum, să identific acele variabile care determină în ce măsură folosirea acestui instrument de putere numit stat susţine interesul general al societăţii (pe care îl voi numi, fără să intru în controversa definirii lui, binele comun).

1. Ceea ce nu trebuie să pierdem din vedere în orice discuţie despre stat este că, în ciuda caracterului său instituţionalizat, este că el este un instrument de putere controlat de oameni. Prima variabilă în realizarea binelui comun de către stat este dată chiar de oamenii care controlează statul. Într-o relaţie de putere, tendinţa celui ce deţine puterea, este a-şi realiza propriul interes, sau a realiza şi interesul celui asupra căruia îşi exercită puterea? O scurtă privire asupra formelor istorice cunoscute de stat ne arată că, de fiecare dată când contextul a permis, cei ce au controlat acest istrument de putere au încercat să-şi realizeze propriul interes, nu doar neglijând binele comun, ci chiar împotrivindu-se interesului general al societăţii (experienţe dictatoriale sunt doar cel mai strălucit exemplu în acest caz). Putem considera, cred eu, că tendinţa celui ce deţine puterea este de a-şi realiza propriul interes în pofida, sau chiar contrar, interesului celui (celor) asupra căruia îşi exercită puterea (aceasta este o tendinţă, indentificabilă în majoritatea cazurilor, care nu exclude însă eventuale excepţii).

Este această varibilă suficientă pentru a explica de ce unele state servesc într-o mai mare măsură binele comun decât altele? Cu certitudine, nu.

2. Ajugem astfel la o a doua variabilă în ce priveşte relaţia dintre stat şi binele comun. Harta de putere din societate. Aşa cum am arătat încă din debutul eseului, statul nu se constituie în singurul pot de putere din societate. Tot experienţa dictaturilor ne arată că tendinţa statului de a acţiona împotriva binelui comun este mai pregnantă atunci când nu există poli de putere în societate care să se opună statului, care să potenţeze acţiunile acestuia şi să fie capabil să sancţioneze folosirea statului ca instrument de putere împotriva societăţii.

În esenţă, diferenţa dintre dictatură şi democraţie, în ceea ce priveşte relaţiile de putere, nu poate fi indentificată la nivelul statului. Statul este acelaşi instrument de putere care tinde să acţioneze în favoarea celor ce îl controlează. Diferenţa este la nivelul societăţii, unde, în dictatură, nu există alte structuri de putere, care să împiedice statul să acţioneze împotriva interesului comun.

Analizând inclusiv diferenţele dintre democraţii în ce priveşte realizarea binelui comun vom observa că acest interes general este realizat în mai mare măsură acolo unde există structuri de putere în societate capabile să „sancţioneze” statul, sau mai exact oamenii care îl controlează, atunci când se îndepărtează prea mult de realizarea binelui comun. Pe scurt, diferenţa dintre un stat care acţionează în interesul cetăţenilor şi unul care acţionează împotriva interesului cetăţenilor este dată de capacitatea societăţii de a dezvolta mecanisme, centre de putere, în afara statului, care să-l potenţeze, să-l limiteze, să-l controleze sau să i se opună atunci când statul este folosit împotriva interesului societăţii.

Structura simplificată a argumentului pe care l-am expus în acest eseu poate fi redată astfel:

1. Statul este instrument de putere, prin urmare tendinţa lui va fi de a acţiona în interesul celor ce îl controlează, uneori împotriva binelui public.

2. Statul devine un instrument în realizarea binelui comun atunci când societatea dezvoltă structuri paralele de putere, care limitează posibilităţile celor ce conduc statul de a accesa resurse împotriva intereselor cetăţenilor. Aceste mecanisme ale societăţii au succes transformând relaţia de putere într-o relaţie de cooperare, prin care capătă acces la resurse atât cei ce controlează statul, cât şi cetăţenii.


[1]Nicolae Frigioiu, Introducere în ştiinţe politice

 

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Like This!

Anunțuri