Cazul recent al Grecei a adus în sfârşit în atenţia publică viitorul Zonei Euro. Acelaşi Euro care până acum era până acum privit ca o izbăvire pentru economia României. Singura întrebare la care trebuia să răspundem, şi pe care Mugur Isărescu a repetat-o cu fiece ocazie, era dacă suntem pregătiţi să aderăm la Zona Euro. Acum apare o alta: este Zona Euro, aşa cum arată ea în acest moment, o soluţie pe termen lung pentru Uniunea Europeană?
Zona Euro este o uniune monetară, însă cam atât. Tratatul de la Maastrich, care prevede respectarea unor parametrii macroeconomici, o ştie toată lumea, este o glumă. Deficit bugetar maxim de 3%? Vise frumoase.
Cum funcţionează această uniune monetară? Statele naţionale renunţă la controlul asupra monedei. Avantaje: stabilitatea monedei, înlesnirea schimburilor. În teorie, statele naţionale nu mai folosesc cursul de schimb pentru a subvenţiona exporturile, concurenţa creşte, economia e mai dinamică, pe termen lung toată lumea are de câştigat. Ce se întâmplă de fapt? Statele naţionale folosesc alte metode. Realitatea este că Europa încă gândeşte şi acţionează în paradigma statului naţional. Lansăm Agenda Lisabona, însă nu vrem să recunoaştem că nu avem o economie coerentă la nivel european. Şi nici nu vom avea atât timp cât guvernele naţionale vor continua să blocheze realizarea unui climat de concurenţă europeană autentică.
Să dau un exemplu: concurenţa fiscală. Statele mai puţin dezvoltate practică o fiscalitate scăzută astfel încât să atragă capital (în mare parte din statele UE cu o fiscalitate mai ridicată). Fenomenul relocalizării, cauzat de diferenţele în ceea ce priveşte costul forţei de muncă şi concurenţa fiscală, tinde să transforme economiile dezvoltate ale UE, puternic fiscalizate, în importatoare de şomaj. Aceste economii dezvoltate se apără subvenţionând firmele naţionale, uneori întregi industrii (vezi cazurile celebre ale subvenţiei acordate de statul francez PGA sau programele de tip Rabla). Să recapitulăm: Zona Euro forţează statele naţionale „să joace în aceeaşi ligă” controlând politica monetară, statele se apără prin politica fiscală şi bugetară.
A doua problemă: cine plăteşte oalele sparte? Grecia este deja o certitudine, temerile se extind către Portugalia, Irlanda, Italia, Spania. Atunci când ai o monedă stabilă garantată de câteva economii puternice, te poţi îndatora în voie. Spania a avut un deficit bugetar de aproape 10% în 2009[1], Irlanda are o datorie externă totală de 1352% din PIB[2]. Sunt doar câteva exemple de derapaje macroeconomice. Dacă aveau o monedă naţională, investitorii le-ar fi penalizat cu siguranţă, iar cursul de schimb ar fi forţat reajustările necesare. Poate că Grecia „e prea mare să fie lăsată să cadă”, dar să nu ne iluzionăm că Euro e invulnerabil. Abordarea economică heterodoxă arată clar că banii nu sunt neutri[3]. Iar o monedă regională, cum este practic Euro, nu ajută nici statele cu economii puternice, care subvenţionează prin stabilitatea cursului de schimb şi derapajele celorlalte, pe de o parte, şi-şi subvenţionează propriile economii, pe de altă parte. Par a ajuta statele care permit derapaje macroeconomice, însă nu fac decât să împiedice sau să încetinească transformarea lor în economii performante. Deci, în acest moment, Euro este o piedică în calea concurenţei în Europa.
Dacă vor să atingă obiectivele din Agenda Lisabona, statele UE trebuie să conştintizeze că această stare a lucrurilor nu mai poate fi menţinută. Prima soluţie ar fi un tratat care să atribuie instituţiilor europene transnaţionale competenţe în controlul politicilor economice bugetare sau fiscale, cel puţin menţinerea lor în anumite marje. Punerea în funcţiune a condiţiilor din Tratatul de la Maastrich, urgent, ar fi un prim pas. Penalizările pentru cei care nu respectă regulile jocului sunt necesare. În al doilea rând, statele UE, sau cel puţin cele din Zona Euro, trebuie să cadă de acord asupra unui calendar de transfer al suveranităţii economice către instituţiile europene transnaţionale. Care ar fi succesul acestui demers, în condiţiile în care, în ciuda intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Europa rămâne dominată de interesele naţionale? Despre asta în alt articol.
Ceea ce trebuie să ne întrebăm este ce efect va avea intrarea României în Zona Euro, dacă ea se va produce. Va impulsiona economia, sau îi va permite o neperformaţă susţinută indirect „de la centru”? Vom fi mai performanţi, sau vom învăţa şi noi să păcălim sistemul, pentru beneficii pe termen scurt, ca în cazul Greciei? Guvernanţii noştri au de gândit.
[1] http://www.bloombiz.ro/international/deficitul-bugetar-al-spaniei-s-a-adancit-in-2009-la-949-din-pib-
[2] http://khris.ro/index.php/02/2010/care-sunt-tarile-cu-cele-mai-mari-datorii-externe/
[3] Vezi Liviu Voinea, Sfarsitul economiei iluziei. Criza si anticriza: o abordare heterodoxa, Editura Publica, 2009
Blogu` lu` Ciobanu 
Posted on 3 martie 2010 de Marius-Mugurel Ciobanu
0