Utopia micilor iluzii

Posted on 29 martie 2010 de

7



Proclamarea libertăţii omului prefigurează cea mai mare utopie a tuturor timpurilor: lumea posibilităţilor. Proclamarea individului ca unitate de măsură socială şi politică implică recunoaşterea unei noi dimensiuni a acestuia: potenţialul. Dacă în lumea medievală,  rigid ordonată, individul este, societatea este, adevărul este, modernitatea ne spune că individul poate fi.

În paradigma specifică Evului Mediu eşti fie nobil, fie cleric, fie „plebeu”. Modernizarea înseamnă că eşti „plebeu”, dar poţi fi nobil, eşti sărac, dar poţi fi bogat, eşti muncitor în uzină, dar poţi fi preşedinte. Toată istoria de la Revoluţia Franceză, trecând prin experienţa comunistă şi culminând cu decretarea „egalităţii de şanse” înseamnă redută după redută câştigată de poate fi în faţa lui este. Este libertatea altceva decât starea de spirit a omului care poate să?

Iar omul contemporan, liber, pare condamnat să trăiască permanent iluzia lui poate să fie urmată de deziluzia lui este. Oricare dintre cetăţenii Romîniei poate fi preşedintele ţării. Şi deşi oricare poate fi, din 1989 până azi, 2010, doar 3 au fost. Iar restul de 20 de milioane, nu. Statistic, şansele de a deveni preşedinte sunt mai mici decât şansele unei varianta simple de a câştiga premiul cel mare la 6/49.

În fiecare zi, pe toate canalele de comunicare, ni se repetă că putem fi. Putem fi posesori ai unei case, ai unei maşini, ai unei maşini mai mari şi mai performante, ai unei case mai mari şi mai bine utilate, că putem duce o viaţă prosperă, că putem primi salarii şi pensii mai mari (doar că Guvernul nu vrea), că putem să ne deschidem o firmă, două, trei, că putem să ne petrecem vacanţa în străinătate, că putem, putem, putem.

Învelit în această dictatură strălucitoare, a lui poate fi, omul cade uşor  în capcana posibilităţilor. Iar poate fi nu constituie altceva decât speranţa unui este într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Utopia socială clasică este înlocuită cu o altă utopie, subiectivă, personală şi personalizată, uneori devastatoare. O utopie care nu ucide, care nu naţionalizează mijloace de producţie, care nu declanşează războaie sau revoluţie, ci care acţionează mult mai subtil, închinând fericirea, în cele mai simple manifestări ale ei, pe altarul potenţialităţii.

Pentru că, după ce află ce poate fi, presiunea realităţii cotidiene îi aminteşte omului ce este, şi, implicit, ce poate fi dar nu este. Iluzia devine astfel deziluzie, iar utopia se îndepărtează, doar pentru a se apropia din nou. Iar omul liber o ia de la capăt în această spirală a iluziei şi deziluziei. Sunt toate aceste mici iluzii doar parte a unei mari utopii moderne, acea iluzie a proporţionalităţii directe între progres şi fericire?[i]

Pentru că, în permanenţă, ceea ce eşti riscă să nu compenseze ceea ce ai putea fi, dar nu eşti. Iată de ce numai omul liber este artizanul consumerismului, iată de ce numai omul liber vrea să se contopească în realitatea virtuală a jocurilor pe computer sau a filmelor 3D, iată de ce numai omul liber preţuieşte viaţa pentru ce ar putea fi, nu pentru ceea ce este.

Tocmai pentru că omul liber poate fi fericit, el nu este fericit.


[i] http://www.daijiworld.com/news/news_disp.asp?n_id=57709&n_tit=London:+World+Happiness+Survey+-+Bangladesh+is+Happiest+Nation+in+World!+

 

Add to FacebookAdd to Twitter

Like This!

Posted in: Încotro?