Proclamarea libertăţii omului prefigurează cea mai mare utopie a tuturor timpurilor: lumea posibilităţilor. Proclamarea individului ca unitate de măsură socială şi politică implică recunoaşterea unei noi dimensiuni a acestuia: potenţialul. Dacă în lumea medievală, rigid ordonată, individul este, societatea este, adevărul este, modernitatea ne spune că individul poate fi.
În paradigma specifică Evului Mediu eşti fie nobil, fie cleric, fie „plebeu”. Modernizarea înseamnă că eşti „plebeu”, dar poţi fi nobil, eşti sărac, dar poţi fi bogat, eşti muncitor în uzină, dar poţi fi preşedinte. Toată istoria de la Revoluţia Franceză, trecând prin experienţa comunistă şi culminând cu decretarea „egalităţii de şanse” înseamnă redută după redută câştigată de poate fi în faţa lui este. Este libertatea altceva decât starea de spirit a omului care poate să?
Iar omul contemporan, liber, pare condamnat să trăiască permanent iluzia lui poate să fie urmată de deziluzia lui este. Oricare dintre cetăţenii Romîniei poate fi preşedintele ţării. Şi deşi oricare poate fi, din 1989 până azi, 2010, doar 3 au fost. Iar restul de 20 de milioane, nu. Statistic, şansele de a deveni preşedinte sunt mai mici decât şansele unei varianta simple de a câştiga premiul cel mare la 6/49.
În fiecare zi, pe toate canalele de comunicare, ni se repetă că putem fi. Putem fi posesori ai unei case, ai unei maşini, ai unei maşini mai mari şi mai performante, ai unei case mai mari şi mai bine utilate, că putem duce o viaţă prosperă, că putem primi salarii şi pensii mai mari (doar că Guvernul nu vrea), că putem să ne deschidem o firmă, două, trei, că putem să ne petrecem vacanţa în străinătate, că putem, putem, putem.
Învelit în această dictatură strălucitoare, a lui poate fi, omul cade uşor în capcana posibilităţilor. Iar poate fi nu constituie altceva decât speranţa unui este într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Utopia socială clasică este înlocuită cu o altă utopie, subiectivă, personală şi personalizată, uneori devastatoare. O utopie care nu ucide, care nu naţionalizează mijloace de producţie, care nu declanşează războaie sau revoluţie, ci care acţionează mult mai subtil, închinând fericirea, în cele mai simple manifestări ale ei, pe altarul potenţialităţii.
Pentru că, după ce află ce poate fi, presiunea realităţii cotidiene îi aminteşte omului ce este, şi, implicit, ce poate fi dar nu este. Iluzia devine astfel deziluzie, iar utopia se îndepărtează, doar pentru a se apropia din nou. Iar omul liber o ia de la capăt în această spirală a iluziei şi deziluziei. Sunt toate aceste mici iluzii doar parte a unei mari utopii moderne, acea iluzie a proporţionalităţii directe între progres şi fericire?[i]
Pentru că, în permanenţă, ceea ce eşti riscă să nu compenseze ceea ce ai putea fi, dar nu eşti. Iată de ce numai omul liber este artizanul consumerismului, iată de ce numai omul liber vrea să se contopească în realitatea virtuală a jocurilor pe computer sau a filmelor 3D, iată de ce numai omul liber preţuieşte viaţa pentru ce ar putea fi, nu pentru ceea ce este.
Tocmai pentru că omul liber poate fi fericit, el nu este fericit.
[i] http://www.daijiworld.com/news/news_disp.asp?n_id=57709&n_tit=London:+World+Happiness+Survey+-+Bangladesh+is+Happiest+Nation+in+World!+
Blogu` lu` Ciobanu 
Psihedelicul
29 martie 2010
„iată de ce numai omul liber preţuieşte viaţa pentru ce ar putea fi, nu pentru ceea ce este.” – omul liber, dar nemărginit de prost, pentru că pune botul zi de zi la toate prostiile din mass-media şi nu numai, în loc să se întoarcă asupra sa.
ana
1 aprilie 2010
in mare parte ai dreptate. dar pentru mine ‘eu sunt’ inseamna resemnare, inseamna ca trebuie sa imi accept conditia, ca nu are rost sa aspir la ceva superior sau mai bun, pentru ca ‘adevarul este’, ‘societatea este’, ‘indivitul este’; totul este prestabilit, iar eu nu numai ca nu pot schimba nimic in jurul meu dar nu ma pot schimba nici pe mine (intelegand aici prin schimbare progres/evolutie). modernitatea si consumerismul de care vorbesti tu sunt intradevar nocive si creaza false iluzii de multe ori insa ofera ceva de pret. ‘eu pot fi’ inseamna ambitie si visare si aspiratii, inseamna depasirea conditiei si cautarea a ceva mai bun, ceva superior, inseamna sa nu fii niciodata multumit de tine,sa iti doresti sa stii mai multe, sa fii mai bun, sa vrei mai mult. desi nu toate astea se traduc in fericire pentru mine ‘eu pot fi’ imi da curaj si ambitie, dorinta sa transform ce sunt azi in ce voi fi maine. spui ca foarte putini reusesc aceasta trasnformare, te intreb, e necesar ca toti sa reuseasca? daca potentialul exista la toti, iar realitatea ne aduce aminte de ceea ce putem fi dar nu suntem, cei care cu adevarat sunt fericiti intrun final, sunt cei care realizeaza lucrul asta, si maine cauta sa inlocuiasca ‘eu pot fi’ cu ‘eu voi fi’.cat despre fericire…pentru mine drumul uneori e mai important decat destinatia; faptul ca pot fi, si ca fac tot posibilul sa transform iluzia in realitate ma face fericita, cine stie, poate mai fericita decat momentul in care intradevar voi ajunge de la ‘a fi’ la ‘a putea fi’.
Marius-Mugurel Ciobanu
2 aprilie 2010
Eu nu am spus că actuala stare a lucrurilor e bună sau nu, doar am încercat să arăt cum, inevitabil, ea propune o nouă utupie, diferită de utopia socială clasică, dar o utopie. Evident, unii care sunt într-o mai mare măsură stăpâniţi de poate fi decât alţii, dar numai un om izolat se poate sustrage în totalitate acestei utopii.
Psihedelicul spunea că numai „omul liber, dar nemărginit de prost, pentru că pune botul zi de zi la toate prostiile din mass-media” trăieşte în această utopie. Or în această categorie nu intră omul deosebit de ambiţios, care vrea să facă ceva în viaţă, care vrea să se realizeze, vrea să fie bogat, să aibă carieră, să reuşească în viaţă. Dar tocmai acesta e principalul exponent al utopiei şi motorul capitalismului în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, nu ţine doar de „prostie”, ci de aderenta la un model de dezvoltare personală predominant în actuala societate.
Psihedelicul
5 aprilie 2010
Aderenţă până la înregimentare depersonalizantă?
Marius-Mugurel Ciobanu
5 aprilie 2010
De cele mai multe ori, cred că până acolo.
Psihedelicul
7 aprilie 2010
Haha… Şi ziceai că nu ţine doar de prostie. 😆