Poporul vs Corupţia. Pioni şi Rechini

Posted on 14 Februarie 2011 de

4



Simtul justitiar al poporului s-a trezit la viată. Unde sunt marii corupti care beneficiază de sistemul organizat în vămi? Unde sunt capii? Poporul s-a săturat să vadă „telejustitie”, în care pică doar „pionii”. Pentru că, nu-i așa, nu „mica coruptie” a sărăcit poporul, ci „marii rechini”, nenorocitii de politicieni. Că doar, nu-i așa, cum poate functiona un asemenea sistem de luat șpagă fără sprijin politic? Poporul vrea să vadă „adevăraţii vinovaţi”. Dar, spun unele voci publice, iar vom vedea că plătesc doar „acarii păuni”. Atât vocile audio-vizuale, politice, blogeristice, dar şi cetăţeanul de rând, vor să vadă curgând sânge albastru. Cam aşa s-ar putea rezuma starea de spirit a opiniei publice de la noi din ultimele zile.

Să încercăm să surprindem supoziţiile pe care se construieşte această concepţie, aşa cum am descris-o mai sus:

1. Între mica şi marea corupţie există o distincţie calitativă.

2. Mica corupţie are efecte negative marginale, nesemnificative. Este practicată ca o formă de „a te descurca”, de „a supravieţui”. Mica corupţie este un răspuns la agresiunea marii corupţii.

3. Suprapersonalizarea. a) Vina trebuie să aparţină unui nume. Unuia singur, doar în cazuri excepţionale pot fi găsiţi mai mulţi vinovaţi pe care poporul să îi înjure. Numele respectiv trebuie să fie cunoscut, să fi apărut la televizor. Spre exemplu, poate fi considerat Eugeniu Petrescu vinovat pentru şpaga din vămi? Păi ce treabă avem noi cu Eugeniu Petrescu? întrebă poporul. Dar dacă pe traseul mitei îl punem pe Blaga şi deasupra pe Băsescu. Aaaa, altă viaţă, deci Băsescu e de vină. b) o organizaţie, o structură, un sistem pot fi compromise, dar vina trebuie să cadă pe un nume. E suficient să ne uităm în Egipt, unde plecarea lui Mubarak a îndemnat poporul la o aşa sărbătoare de parcă la putere n-ar fi şeful serviciilor secrete şi armata.

4. Marele corupt, „Rechinul”, („Regele”), cum văd la Antena3), este forma personalizată a răului. El este sursa răului, radiind corupţia către nivelel inferioare. Concluzia este evidentă. Pentru eliminarea răului din întregul sistem este suficient să eliminăm sursa.

De aici reiese şi soluţia universală şi miraculoasă pentru toate problemele, îndrăgită nu doar de popor, ci şi de mare parte a ziariştilor noştri (doar şi ei tot din popor fac parte): decapitarea. Cazul Maternităţii Giuleşti: cum domnule, pentru toată tragedia plăteşte o asistentă?! Să-şi dea ministrul Sănătăţii demisia! Eventual, chiar Băsescu să-şi dea demisia! Nu avem autostrăzi, să-şi dea ministrul Transporturilor demisia! Sau, vorba preferată a presei, „demisia de onoare”. Practica arată clar că schimbările la vârf nu sunt nici pe departe suficiente pentru a destructura acele practici şi organizaţii (de obiecei informale) care fac astfel încât politica răspunde prea puţin interesului cetăţeanului. Marele eşec al „poporului” este că schimbă oameni de la vârf, dar reproduce, sub brandul diferitelor partide, organizaţii informale care trăiesc în/prin instituţii, dar în afara legii. Da, Băsescu e de vină şi pentru asta. De-mi-si-a! La puşcă-rie!

Da cu ce ne ajută povestea asta, care e soluţia dacă nu să tai capete?! Cum să destructurezi „organizaţiile informale” dacă nu doborând liderii?! Păi dacă nu e aşa, e altminteri. Adică invers. Adică strici baza organizaţiei. Adică tocmai pionii. Nu trebuie să fii mare maestru la şah ca să ştii că fără pioni regele e gol. Dar despre asta, în scrierea viitoare.

Anunțuri
Etichetat: , ,
Posted in: Încotro?