1. Democraţia ca dare de mită. 2. Antilibertarian: Statul e rezultatul celei mai libere pieţe

Posted on 1 Februarie 2011 de

3



Astăzi, câteva exerciţii pentru dezmorţirea minţii:

Capitalismul este un algoritm de distribuire a resurselor. Evident, alegând acest algoritm de distribuire a resurselor în dauna altuia, avem învingători şi învinşi. Avem indivizi care performează şi indivizi care ratează complet. Ca buni creştini ce suntem, nu puteam să-i lăsăm din braţe pe pierzători, nu-i aşa? “Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Şi uite-aşa răsare democraţia! Ce este această democraţie? Este pârghia prin care capitalismul îşi cumpără liniştea şi, dacă mergem cu raţionamentul până la capăt, chiar existenţa. Pentru ca un algoritm de distribuire a resurselor să existe, el are nevoie de susţinere. Capitalismul nu există per se, natural, nu e vreo ordine divină imuabilă, ci este rezultatul unui „aranjament” social sau, în ultimă instanţă, al unui sprijin de care se bucură din partea unor indivizi (nu neapărat majoritari, dar suficient de puternici încât să ţină „aranjamentul” în picioare). Când sprijinul devine insuficient, „aranjamentul” se schimbă. Ziceam mai sus că, din acest algoritm de distribuire a resurselor numit capitalism, există indivizi care au de pierdut. Dezavantajaţi, am putea să le spunem. Eu dacă aş fi capitalism şi nu aş vrea ca dezavantajaţii să atenteze la „aranjament” şi să dispar, aş avea grijă cu băieţii ăştia. Cum mă feresc? Aş putea să-i curăţ, dar e posibil ca ei să fie utili, pe ansamblu. Plus că nu dă bine la vremurile cele moderne. Şi atunci ce fac? Simplu, îi mituiesc. E un fel de mită electorală la cel mai înalt nivel. Pâine pentru popor! Şi „aranjamentul” rezistă! Abia aici apare treaba cu adevărat interesantă. Cum ştiu cât mai exact cât trebuie să îi mituiesc ca să nu strice jucăria? Că ar fi păcat să dau mai mult decât trebuie şi ar fi periculos să dau mai puţin decât trebuie. Şi înţelepciunea capitalismului decretează: „Întreabă-i!”. Şi aşa apare democraţia. Şi capitalismul a trăit fericit până la adânci bătrâneţi, chiar şi în zilele noastre, înţelegând importanţa clasicei şi adevăratei mite. (Evident că, la cât de răspândită e mită pe la noi, am putea să ajungem chiar la concluzia că România e cea mai avansată ţară capitalistă şi democratică din lume.

 

Mai departe, despre libertarieni. Nu ştiu de voi, dar eu întotdeauna am avut pică pe libertarieni pentru că doctrina lor e prea coerentă. Clar, vrem ca statul să aibă armată, poliţie şi tribunale, dar să nu-şi bage coada vreun pic în economie că deja e socialism. Total neacademic, cam asta e ideea. Trecem peste acordul sau dezacordul cu doctrina, dar recunoaşteţi că vă e un pic ciudă pe cât de coerenţi sunt băieţii cu doctrina lor. Unii mai bâjbâie, îşi mai revizuiesc relaţia cu tezele marxiste, mai recunosc că doctrina lor ar putea fi îmbunătăţită. Clar, nicio doctrină nu e aşa sigură pe ea ca libertarianismul. Aşa că sunt mândru astăzi să vă prezintă un argument libertarian împotriva libertarianismului. (Ce e mai frumos decât să joci în deplasare, pe un stadion plin, şi adversarul să şi-o bage singur în poartă?!).

Dar să trecem peste politeţuri. Libertarianul se va închina la Sfânta Piaţă şi se va ridica împotriva statului asupritor de libertăţi şi proprietate, în special. (Nu mai discutăm ce e piaţa fără stat, dar vă reamintesc că găsiţi aici.) Dar ce este statul până la urmă? Nu este el un bun economic? Care, ca orice bun economic, se tranzacţionează pe o piaţă? O piaţă cu cerere şi ofertă? Nu este cofiguraţia instituţională dintr-un moment dat rezultatul cererii şi ofertei de pe piaţa furnizării bunului economic numit stat? Nu avem o monedă de tranazacţionare, spuneţi? Păi puterea şi influenţa politică ce sunt? Ce ne permite să spunem că hârtia de 1 dolar e monedă, dar influenţa politică nu e? Ar fi total nelibertarian. Bun! Deci statul şi politicile statului reprezintă un bun economic tranzacţionabil pe o piaţă liberă, să-i spunem piaţa politică (contraargumentează cineva că nu e liberă?!). De ce statul domină alte pieţe, ar mai întreba libertarianul? Cu ce drept intervine el în pieţe? Păi aici e cheia. Pur şi simplu piaţa politică lucrează cu monedă forte. Adică moneda cu care se fac tranzacţii pe piaţa politică e superioară celorlalte? De ce? Păi tocmai practica intervenţiei statului e dovada. Bun, am spus-o şi p-asta. Să mai spună cineva că, oricât ar interveni statul în economie, nu este un aranjament pur libertarian.

Anunțuri