Talk Show. Sau cum politicienii se întâlnesc să discute deşi nu au nimic să-şi spună.

Posted on 2 Ianuarie 2011 de

1



Zeul-Păpuşar poate să pună în scenă autenticitatea. Dar rămâne o punere în scenă, total lipsită de autentic.

Dacă deschizi televizorul la un talk show ai impresia că urmăreşti un dialog. Aceasta este cea mai mare iluzie pusă la cale de acest format de comunicare în masă. După ce am abordat cu ceva timp în urmă iluziile întreţinute de talk show aici, voi încerca să detaliez acum rolul şi interesul fiecărei categorii prezente în studioul de televiziune. În primul rând, oamenii care se întâlnesc într-un platou de televiziune cu ocazia aşa-numitului talk show (spectacol de vorbit?) nu au ce să-şi comunice unul altuia. Cel puţin nu în acest cadru.

Să analizăm, pe rând, categoriile prezente, de obicei, într-un platou TV:

politicienii / reprezentanţi ai partidelor politice. De ce vin ei la talk show-uri? Ca să negocieze în numele partidelor pe care le reprezintă? Ca să încerce să se convingă unul pe celălalt de justeţea poziţiei partidului ce-l reprezintă?

Nu-i o supriză că miza prezenţei omului politic la talk show este publicul din faţa televizorului (sau o parte a lui). Cu adevărat interesant e când doi politicieni într-un platou transmit mesaje către telespectatori diferiţi (ce ţi-e şi cu segmentarea asta? Fiecare cu publicul lui). Astfel, ceea ce iniţial ne părea a fi discuţia dintre doi politicieni se dovedeşte a consta în două procese distincte (izolate) de comunicare: politicianul a cu publicul A şi politicianul b cu publicul B (A diferit de B).

Deşi cele două procese de comunicare pot fi perfect funcţionale şi eficiente ele nu au nicio legătură cu dezbaterea sau cu consolidarea unei practici democratice. De informare a publicului nici nu poatea fi vorba când avem de-a face cu un astfel de caz.

Aici intră în scenă celelalte prezenţe din platou:

experţii /comentatorii. Ei sunt cei care oferă publicului un (eventual) al treilea punct de vedere capabil să scoată cele două procese de comunicare de care vorbeam mai sus din izolare. Experţii / comentatorii au ocazia să comunice către întregul public telespectator (să o numim comunicare transversală, spre deosebire de comunicarea segmentată de care sunt interesaţi politicienii). Dacă asta s-ar întâmpla, telespectatorului i-ar fi adresate cel puţin două mesaje distincte, două puncte de vedere care încep să contureze o practică democratică.

moderatorul sau Zeul studioului. Moderatorul este garantul întregii iluzii. El este păpuşarul. Ar putea să servească interesul publicului său (sau al oricărui alt public), dar tot păpuşarul rămâne. Tocmai pentru că partenerii de platou nu comunică între ei, nu dezbat, paradoxal, moderatorul nu are ce să modereze. Moderatorul de talk show nu există. Totul este doar o convenţie între aşa-zisul moderator şi invitaţi.  Politicienii acceptă sforile păpuşarului în speranţa că vor avea ocazia să trimită mesajele către publicul / publicurile dorite.

Zeul-Păpuşar de televiziune (sursa: http://tememedia2009.blogspot.com/)

 

Într-un interviu pentru Hotnews, Andrei Pleşu surprinde cu mare luciditate rolul moderatorului român:

Pentru foarte multi gazetari, interlocutorul este o materie prima, nu e o persoană. Nu e o persoană pe care să vrei să o identifici, să o palpezi, să o înţelegi. Nu, e materie prima pentru un program propriu. Tu ai o anumită idee, tu ai o anumita teză şi atunci oricine vine devine material ilustrativ pentru propriul tău proiect. Asta văd la televiziuni. Văd emisiuni în care e clar, în care moderatorul are el un program politic sau o idee sau o opţiune şi invită şi vreo cinci inşi cu condiţia să-l confirme. Daca nu-l confirmă, o încasează.

Am însă dubii serioase că televiziunile noastre au pus monopol pe practica asta (vezi un material postat de Comănescu despre Fox News). Îmi pare deja suficient de clar că toată treaba asta cu talk show-ul nu are nicio legătură cu dezbaterea.

Dar dacă, veţi spune, moderatorul este de bună credinţă? Să presupunem cazul ideal în care aşa-zisul moderator (cel care nu are ce să modereze) urmăreşte interesul propriului său public. Puterea lui divină are, însă, o singură limită: nu îi poate forţa pe invitaţi să comunice între ei şi pace. Poate „pune la cale” dezbaterea, dar nu o poate face autentică. Şi atunci, păpuşarul dedicat publicului său nu va face altceva decât să „pună la cale” dezbaterea în interesul acestui public. El va da publicului ce-şi doreşte publicul, dar produsul lui va rămâne un fals, un inevitabil prefabricat, cel mult o bună simulare a autenticuluui.

Rezum argumentul pe care am încercat să-l construiesc în acest articol. Politicienii nu au niciun interes să comunice între ei într-un talk show, ci vor să comunice cu (o parte din) publicul telespectator. Dacă politicienii nu comunică între ei, dezbaterea (pe care o văd ca o negociere a argumentelor) nu poate exista. Dacă dezbaterea nu există, cel numit moderator nu poate decât să „pună în scenă” dezbaterea, potrivit propriului interes (care poate să corespundă cu cel al publicului sau nu).

Va urma.

Articole pe aceeaşi temă:

Despre Mass-Media, a 4-a putere în stat

 

Anunțuri
Posted in: Scena Politica