Arătam în articolul anterior cât de mult se munceşte în România. Am văzut, spre surprinderea mea cel puţin, cum PIB/angajat în România este similar, un pic mai mare chiar, decât în Ungaria. Voi încerca, în articolul de faţă, să dau o interpretare politică tuturor acestor date.
Să începem calculând nivelul de impozitare a muncii: la a cheltuială salarială a angajatorului de 1000 RON, salariul net al angajatului este de 584 RON (vezi convertor aici şi aici). Rezultă o impozitare directă a muncii de 41,6%. Presupunând că întregul salariu net este destinat consumului, salariatul mai plăteşte 19% TVA. El cumpără, deci, bunuri al căror preţ total fără TVA este de 490,756 RON. Dacă mai punem că omul nostru mai plăteşte: taxe şi impozite locale, accize la carburant, accize la alcool, accize la tutun, etc. O estimare optimistă ar fi că omul nostru rămâne cu 400 RON, adică 40% din munca lui. Încă nu sugerez că ar fi mult sau puţin.
Următoarea întrebare, însă, este dacă bunurile publice şi serviciile sociale pe care statul le furnizează merită 60% din munca unui om. Dacă răspunsul e nu, înseamnă că avem o problemă. Ce fel de problemă? Evident, o problemă politică. Pentru care e necesară o soluţie politică. Să aruncăm, deci, o privire pe scena politică.
Tradiţional, cei doi politici se grupează în felul următor: Dreapta – reprezentând interesele capitalului versus Stânga – reprezentând interesele muncii. Guvernele României postdecembriste se autodeclară astfel: 1990-1996 – Guvernare de stânga; 1996-2000 Guvern de coaliţie (CDR – centru-dreapta, PD+PSDR (stânga), UDMR) ; 2000-2004 – Guvern de stânga; 2004-2008 – Guvern de dreapta; 2008-2009 – Guvern de alianţă (stânga + drepta); 2009-2010 – Guvern de dreapta. Stânga a participat, deci, la guvernare, timp de 15 ani, iar dreapta (includ aici şi CDR), timp de 10 ani. Cu o asemenea tradiţie a guvernării de stânga, dacă stânga ar reprezenta interesele muncitorilor, situaţia actuală a devine inexplicabilă. Sau că guvernările de dreapta din ultimii ani au condus la o supraimpozitare a muncii, în detrimentul capitalului. Să vedem, însă, ce lasă în urmă Guvernul de stânga 2000-2004: impozit pe salariu între 18 şi 40% (impozit progresiv), CAS (condiţii normale de muncă) angajat – 9,5% din brut, angajator – 22%, CASS – 7% din fondul de salarii, etc.). Nu putem decât să observăm că impozitarea muncii era mai mare în 2004 decât este acum. Să zicem că era situaţia economică era diferită.
Să vedem însă ce ne propune auto-declarată stângă de astăzi (adică PSD), ca alternativă la măsurile de austeritate propuse de Guvernul Boc: impozitarea diferenţiată. PSD spune: cu cât munca ta este mai bine plătită, cu atât trebuie impozitată mai mult.
Concluzia este simplă: în România, Stânga (ca partid ce reprezintă interesele muncitorilor) NU EXISTĂ.
Care sunt consecinţele inexistenţei Stângii? Supraimpozitarea muncii! Care sunt consecinţele supraimpozitării muncii? a) Subocupare cronică – şomaj (oficial şi mascat) mare. Costul mare al muncii (1,71 x salariu net în exemplul de mai sus) face ca întreprinzătorul să prefere combinarea factorilor de producţie cu o minimă utilizare a muncii). Nu mai este, astfel, un mister cum de România are un PIB/salariat similar cu al Ungariei (EUR 26741 vs 24588) şi un PIB/locuitor de aproape 2 ori mai mic (EUR 5341 vs 9273).
b) Economie subterană extinsă: „143 miliarde lei sau 29% din PIBul pentru 2009 – aceasta este estimarea economiei subterane, pe baza datelor despre comportamentul financiar al populatiei.„
c) Diminuarea avantajului competitiv al României pe pieţele externe – nivelul salariilor este recunoscut ca principalul avantaj competitiv al României.
d) Dependenţa unei părţi semnificative a populaţiei de redistribuirea veniturilor.
Intrăm astfel într-un cerc vicios în care această parte a populaţiei influenţează deciziile politice, legitimând un nou tip de partid politic, care nu reprezintă nici interesele muncitorilor, nici interesele capitalului. Acest nou tip de partid menţine, în permanenţă, un echilibru instabil: elementele productive ale societăţii sunt „tolerate” astfel încât statul să aibă ce să redistribuie (şi să redistribuie suficient astfel încât să fie semnificativ pentru aceşti oameni). Iar cei dependenţi de această redistribuire trebuie să rămână suficient de numeroşi încât să poată legitima democratică acest partid. Din păcate, îmi pare destul de clar că toate partidele parlamentare au devenit astfel de partide. Auto-declaratele stânga şi dreapta se îmbrăţişează fără probleme tocmai pentru că ele nu sunt, în esenţă, stânga şi dreapta, ci acelaşi tip de partid: Partidul Stat. Nu în sensul totalitar, ci Stat Degeaba pe Bani de la Stat. Deşi criza economică dovedeşte cât de instabil este echilibrul de care depind aceste partide, nu este nicio garanţie că regulile jocului se vor schimba.
O descriere a noii ideologii pe Madame Blogary: Ideologia trăitului în genunchi și cu mâna întinsă
Vezi o propunere interesantă de impozitare aici.
Blogu` lu` Ciobanu 
greatpurge
4 iunie 2010
Aia cu munca sunt doar comunistii .. restul sunt strict pentru bani. Mai luau si aia, mai dai dracu ca nimeni nu e perfect, dar macar luau cu frica. Astia au varsat bugetul national in conturi personale timp de 20 de ani si nu e nimeni la puscarie pentru asta. Imi place articolul tau, ai punctat frumos etapele.
Mihai Voicu
4 iunie 2010
Analiza e foarte interesanta si pertinenta si in acelasi timp nu sunt sigur ca concluzia este corecta, cum ca ne-ar lipsi stanga. Da, ne lipseste o guvernare care sa urmareasca interesul societatii mai mult, dar nu sunt sigur ca se numeste neaparat stanga.
Stanga inseamna libertate economica mai mica si mai multa redistribuire de catre stat. Am facut de curand un mic studiu despre stanga si dreapta politica
Marius-Mugurel Ciobanu
5 iunie 2010
@Mihai Voicu,
Dacă definim stânga prin redistribuire, atunci ai dreptate şi concluzia mea e greşită. Eu am definit, chiar în articol, stânga prin bazinul ei electoral tradiţional: muncitorii. – „Stânga (ca partid ce reprezintă interesele muncitorilor) NU EXISTĂ”. Pe această definiţie, concluzia mea rămâne valabilă. Dacă vrei să eliminăm ambiguităţile legate de stânga aş reformula concluzia astfel: În România nu există un partid politic care să reprezinte interesele muncitorilor.
IsPaul
8 februarie 2011
Pai Marius, trebuie totusi sa fim realisti ca in vreme ce stanga nu exista din cauza politicilor proaste duse in raport cu muncitorii, totusi exista in raport cu alta categorie mai mare de votanti: bugetarii. Ei cauta sa impoziteze munca nebugetara (aici articolu’ tau este ideal) pentru a sustine clasa bugetara (pensionari, angajati la stat si intreprinderi de stat, elevi, studenti, profesori, etc… dar nu cred ca e cazul sa iti detaliez ce inseamna asta), si daca vrei sa vezi o solutie la ce inseamna gestionarea bugetarilor, ia exemplul Poloniei!