Ce obligaţie are statul faţă de angajaţii bugetari, pensionari şi asistaţii social?

Posted on 11 Mai 2010 de

60



Analizând reacţiile concetăţenilor mei privitoare le decizia anunţată de Traian Băsescu de reducere a salariilor bugetarilor, a pensiilor şi a altor cheltuieli legate de asistenţa socială observ că se perpetuează numeroase concepţii eronate despre stat şi care ar trebui să fie datoria sa faţă de cetăţeni. Voi încerca să le lămuresc pe cele care mi s-au părut cele mai importante/periculoase.

– statul ia laptele de la gura copiilor/medicamentele pensionarilor/pâinea profesorilor, etc.

1. Problema salariilor bugetarilor. S-a împământenit, probabil de pe vremea comunismului, concepţia denaturată că statul trebuie să asigure cetăţenilor locuri de muncă bine plătite, stabile şi că acesta este rolul sectorului bugetar. Greşit! Sectorul bugetar nu este o „barcă de salvare” pentru şomeri sau oameni incapabili să lucreze în economia privată. Rolul sectorului bugetar este de a furniza cetăţenilor bunuri publice. Furnizarea bunurilor publice trebuie să ţină cont de contextul local/naţional/internaţional. Este normal ca statul să furnizeze bunuri publice proporţional cu capacitatea cetăţenilor de a plăti (indirect, prin taxe şi impozite) pentru aceste bunuri publice.  Rolul statului este de a maximiza raportul calitate/cost al bunurilor publice. Este normal ca statul să încerce să minimizez costul bunurilor publice pe care le oferă, cu atât mai mult atunci când cetăţenii nu mai pot plăti atât de mult pentru aceste bunuri (cum este cazul în situaţia actuală de criză). Şi da, minimizarea costurilor înseamnă ţinerea sub control a salariilor bugetarilor, scăderea lor atunci când este cazul sau disponibilizarea angajaţilor atunci când cheltuielile nu mai pot fi susţinute de cetăţeni, dar şi atunci când se găsesc soluţii de furnizare a bunurilor publice la aceeaşi calitate sau calitate mai înaltă prin reducerea costurilor/angajaţilor. Singura obligaţie a statului faţă de angajaţii săi reiese din legislaţia muncii, din contractele colective de muncă şi din contractele individuale de muncă. În afara acestora, obligaţiile statului sunt aceleaşi ca cele pe care le are faţă de oricare cetăţean. În niciun caz statul nu are obligaţia să susţină bunăstarea angajaţilor săi prin salariile pe care le plăteşte mai mult faţă de un agent economic privat. Dacă statul poate să funcţioneze şi să ofere bunuri publice cu angajaţi plătiţi din salariul minim pe economie, cu atât mai bine. Astfel, cetăţenii plătesc o factură cât mai mică pentru aceste bunuri, ceea ce nu poate fi decât benefic.

Statul este un angajator ca oricare altul şi trebuie să acţioneze în conformitate cu raţionalitatea economică. Furnizarea de bunuri publice de calitate cât mai mare şi cu costuri cât mai mici.

2. Ajutoarele sociale (de orice fel) nu sunt un drept de la sine înţeles. Ele depind de capacitatea şi dorinţa cetăţenilor de a le susţine prin plata de taxe şi impozite. Atunci când capacitatea şi dorinţa cetăţenilor de a susţine ajutoarele sociale scade, este normal ca şi cuantumul acestora să scadă. Statul nu are obligaţia de a plăti întotdeauna ajutoare sociale la un nivel x, pentru că asta ar însemna obligaţia a priori a cetăţenilor de a achita nota de plată pentru aceste ajutoare indiferent de context.

3. Statul are obligaţia să plătească pensii care să reflecte efortul depus de în câmpul muncii. Acest lucru nu poate fi valabil în sistemul PAYG (Pay As You Go). Cuantumul pensiilor depinde de cei care contribuie în momentul respectiv la bugetul de pensii. Prin urmare, pensia variază (crescând sau scâzând) în funcţie de numărul de contributori şi de cuantumul contribuţiei acestora, dar şi în funcţie de numărul de beneficiari. Dacă scade cuantumul total al contribuţiei, scade şi cuantumul total al pensiilor, altfel sistemul nu e sustenabil (se împrumută de la bugetul de stat, ceea ce transformă o parte din pensie în ajutor social). Este matematic imposibil, atunci când vrei să ai un buget de pensii echilibrat, să legi pensia de salariul mediu pe economie (pentru că numărul de salariaţi şi pensionari variază).

Statul este obligat să plătească pensii la un nivel care să reflecte contribuţiile salariaţilor din momentul respectiv. Că se ajunge la situaţia în care pensia nu este la nivelul la care ne dorim e la fel de adevărat. Dacă vrem pensii decente, nu corelate la contribuţii, surplusul înseamnă ajutor social. Şi atunci ne întoarcem la punctul 2.

Cred că toate aceste concepţii pleacă de la ideea că statul are o sumă nelimitată de bani, din care alege arbitrar cui să dea mai mult şi cui să dea mai puţin. Banii statului provin din contribuţia cetăţenilor săi, iar interesul tuturor cetăţenilor este (?! sper!) ca statul să aibă cheltuieli cât mai mici, corelate la bunurile publice pe care le furnizează. Nu sunt adeptul statului minimal, dar cred că statul asistenţial intră în scenă atunci când cetăţenii sunt dispuşi şi au capacitatea de a susţine factura cheltuielilor sociale. Criza economică a afectat capacitatea cetăţenilor de a susţine aceste cheltuieli şi, prin urmare, este normal şi just ca aceste cheltuieli să scadă.

– nu ar trebui scăzute veniturile bugetarilor/pensionarilor pentru că astfel diminuăm consumul, deci cauzăm probleme şi mediului privat.

Scăderea cheltuielilor publice cu salariile este în orice context binevenită. Spuneam mai sus: statul trebuie să asigure cel mai bun raport bunuri publice/costuri. Cheltuielile publice se fac din banii colectaţi de la cetăţeni (acum sau pe viitor – în cazul împrumuturilor). Banii pe care statul îi cheltuia pentru salariile bugetarilor/pensii/ajutoare sociale nu ies din economie. Dacă statul ar avea aceşti bani din taxele actuale, ei ar intra în economie pe altă căi (cheltuieli cu bunuri şi servicii, investiţii, etc.) sau ar rămâne în economie prin scăderi de taxe şi impozite. Dacă statul nu are aceşti bani din taxele şi impozitele actuale, înseamnă că oricum aceşti bani nu sunt în economie, deci cererea oricum ar scădea. Ei ar trebui împrumutaţi. Or, aici apar dileme suplimentare, care complică ecuaţia. Este împrumutul sustenabil? Care sunt costurile, dobânzile? Dacă totuşi decidem să ne împrumutăm, aceşti bani nu ar avea efecte economice pozitive mai importante dacă sunt direcţionaţi către investiţii?

Ideea că statul, chiar şi acceptând intervenţia în economie, aduce beneficii economiei pentru că are cheltuieli cu personalul mai mari, nu mai mici, este o falsă himeră. Este ca şi cum un întreprinzător, un producător de pâine, să spunem, ar raţiona astfel: am 10.000 RON (împrumutaţi sau nu, contează mai puţin), decât să îi investesc sau să îi economisesc mai bine angajez 10 brutari (deşi nu am cerere în momentul ăsta pentru surplusul estimat de pâine), pentru că angajându-i vor cumpăra, din salariile pe care eu le plătesc, pâinea pe care o produc. Dacă niciun întreprinzător nu raţionează astfel, de ce ar face-o întreprinzătorul colectiv, statul?!

Articole similare:

Sectorul de stat vs Sectorul privat – între economie şi politică

Despre intervenţia statului în economie. Obiectivele intervenţiei statului şi oportunitatea intervenţiei.

Despre intervenţia statului în economie – Desacralizarea pieţei

Add to FacebookAdd to Twitter

Like This!

Anunțuri
Posted in: Economie