Sectorul de stat vs Sectorul privat – între economie şi politică

Posted on 9 Aprilie 2010 de

3



Nu de puţine ori am întâlnit, inclusiv în dezbateri competente pe teme economice,  replica „Sectorul privat susţine sectorul de stat/sectorul privat este cel care produce/angajaţii de la stat sunt susţinuţi de angajaţii din domeniul privat”. Amplificat de criza economică şi efectele ei, clivajul stat – privat pune în scenă astfel de argumente prin care fiecare parte încearcă să justifice un algoritm de repartiţie a resurselor în societate. Voi încerca, în continuare, să arăt că replica la care am făcut referire este inexactă şi nu poate constitui un argument valid pentru a reconfigura repartiţia resurselor.

A susţine că sectorul de stat nu produce înseamnă, implicit, a considera bunuri doar pe cele care au un preţ, care pot fi exprimate monetar pe o piaţă cu o concurenţă mai mult sau mai puţin intensă. Or, asta conduce la excluderea bunurilor publice, doar pentru că nu sunt comercializate. Statul este, în primul rând, un producător de bunuri publice – fie că vorbim de activitatea de legiferare, de guvernare, de administraţie locală, sau de justiţie. Bunuri publice care, atunci când sunt de o anumită calitate sau într-o anumită cantitate permit – sau nu – existenţa unei pieţe libere. Aşa cum am mai susţinut şi în alte articole, numai statul poate fi o garanţie a pieţei care este, în ultimă instanţă, o libertate economică reglementată.

Dar, în furnizarea bunurilor publice, statul deţine monopolul. Ca în orice situaţie de monopol, preţul bunului public (achitat, indirect, de cetăţeni) este mai mare decât ar fi el în condiţii concurenţiale. Mai mult, într-o situaţie de monopol nu poate fi determinat un preţ „corect” al acestor bunuri. Observăm astfel că preţul „corect” al bunurilor publice nu poate fi determinat prin logica pieţei şi că acest preţ este inevitabil mai mare decât în situaţia pur teoretică în care bunurile publice sunt furnizate în condiţii de concurenţă. Este deci absurdă orice încercare a trage concluzii despre preţul „corect” al bunurilor publice comparând, spre exemplu, salariul mediu al bugetarilor cu cel al angajaţilor din organizaţii supuse logicii pieţei.

Extragem de aici două concluzii:

1. Atât angajaţii de la stat, cât şi cei din domeniul privat produc bunuri. Faptul că angajaţii de la stat sunt plătiţi din banii pe care cei din domeniul privat îi plătesc drept taxe şi impozite nu înseamnă că statul este suţinut de privat (sau că angajaţii dintr-un sector sunt sunt susţinuţi de ceilalţi) ci că domeniul privat plăteşte preţul de monopol pentru bunurile publice.

2. A determina preţul „corect” al bunurilor publice nu este o problemă de calcul economic, ci o problemă politică, ce ţine de raportul de putere. Este deci perfect normal ca cei ce plătesc preţul bunurilor publice să pună presiune pentru scăderea acestui preţ, iar statul, care deţine monopolul, să încerce creşterea acestui preţ (nu neapărat prin creşterea nivelului de impozitare). În funcţie de raportul acestor forţe, preţul bunurilor publice creşte sau scade.

Este deci clar că repartiţia resurselor stat-privat nu ţine nu ţine de calcul economic, ci este o dispută politică.

Add to FacebookAdd to Twitter

Like This!

Anunțuri