Ce este politicianul? (I)

Posted on 8 Decembrie 2009 de

0



Organizarea socială, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, ne arată fără echivoc o împărţire în două clase: cei care conduc şi cei care sunt conduşi. Contează mai puţin dacă reclamăm acest lucru ca injust. Este o realitate care durează de la apariţia statului (indiferent de teoria apariţiei statului la care ne raportăm) şi până astăzi.

Marxismul a chestionat această ordine. Greşeala sa a fost însă cum a identificat-o: „În epocile mai îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretutindeni o împărţire completă a societăţii în diferite stări, o scară variată de poziţii sociale. (…) Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi.”[1] Clasa dominantă, aşa cum detaliază Marx şi în Capitalul, este cea care îşi însuşeşte o parte din produsele muncii clasei dominate. Interpretată strict în acest sens, problema claselor sociale poate fi rezolvată într-un singur mod: un sistem politic şi economic în care în care nimeni să nu-şi mai însuşească produsele muncii altcuiva. Comunismul a fost o încercare în acest sens, eşuată. Putem găsi multe explicaţii şi argumente pentru care comunismul european nu a rezistat. Dar principalul motiv pentru care a eşuat este însăşi construcţia lui teoretică.

Marx a chestionat o relaţie socială. Marx vorbeşte de clase sociale fără să vorbească de clase politice. Faptul că relaţia de putere conducători-conduşi s-a suprapus în acel moment istoric cu relaţia burghezie-proletariat nu înseamnă că desfiinţarea celei dintâi va duce la dispariţia celei de-a doua.

Poate că relaţia de putere nu este etern valabilă. Dar ea a existat de la primele organizări sociale şi până în acest moment şi probabil va mai exista multă vreme, pentru că ea este însăşi esenţa organizării sociale. Putem să reproducem mental acest experiment social: să ne imaginăm o mulţime spontană. La apariţia ei, ea este o mulţime neorganizată. Să presupunem că în momentul zero al apariţiei acestei mulţumi spontane, nu există în cadrul ei relaţii de putere. Fie că este vorba de o galerie de fotbal, o mulţime de protestatari, oameni care au naufragiat pe o insulă şi se cunosc între ei, între aceşti oameni se vor evidenţia lideri. În momentul în care aceşti lideri primesc ascultare (fie că îşi justifică leadershipul pe baza mitice, religioase, raţionale, de forţă) apare relaţia de putere. Vă puteţi imagina o mulţime care nu se organizează, de la un moment dat, într-o societate bazată pe relaţii de putere? În momentul în care anarhia este înlocuită de organizare, vorbim deci de o relaţie de putere.

Relaţia de putere se traduce deci prin existenţa a două clase politice (cu formele lor intermediare): cei care conduc (domină) şi cei care sunt conduşi (dominaţi).

Până la urmă, problema poate fi redusă la o singură întrebare: De ce avem nevoie de conducători? Astăzi, întrebarea ar putea fi formulată în forma pe care am ales-o în titlu: Ce este politicianul?

Politicianul există pentru că el furnizează bunuri publice. Ca să furnizeaze însă bunuri publice el trebuie în primul rând să formuleze un răspuns la întrebarea la care comunitatea, ca entitate colectivă, nu poate răspunde: Ce este binele public? (Răspunsul poate fi divers, de la căutarea mântuirii, mulţumirea zeilor, la creşterea economică sau dreptate socială). Dacă este capabil să legitimeze acest răspuns (prin invocarea voinţei divine, forţa armelor, descendeţa regală, votul democratic, etc.) el va conduce. În schimbul binelui public pe care politicianul îl legitimează într-un fel sau altul, el cere un singur lucru: ascultare. Vrei bine public? Trebuie să-l asculţi pe conducător. Ascultarea poate fi sub forma poruncii regelui sau a legilor statului. E acelaşi lucru: ascultare. Sau, într-o formă mai dură, dar perfect sinonimă, supunere.

Ce îl deosebeşte până acum pe politician de Papă, spre exemplu? Supunerea faţă de conducător(i) politic(i) este obligatorie pentru cei conduşi, în faţa Bulelor Papale ai o opţiune.


[1] Karl Marx, Friedrich Egels: Manifestul Partidului Comunist (http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm)

 

Anunțuri
Posted in: Încotro?