Despre intervenţia statului în economie. Obiectivele intervenţiei statului şi oportunitatea intervenţiei.

Posted on 29 Octombrie 2009 de

1



După ce am argumentat în articolul anterior în ce măsură intervenţia statului democratic în economie este legitimă, vom încerca să răspundem şi la problema pe care am semnalat-o, amânându-i însă rezolvarea: când este oportun ca statul să intervină în economie şi cu ce scop?

Justificarea intervenţiei statului în economie se realizează la trei niveluri distincte:

1. Nivelul politic: Legimitatea statului de a interveni în economie are ca suport politic consensul unor semnificative categorii sociale cu privire la necesitatea acestor intervenţii. Dacă statul intervine fără a obţine un consens politic, această intervenţie nu are suport democratic. Dacă acest nivel nu este atins, intervenţia statului nu este justificată, chiar dacă sunt împlinite celelalte condiţii.

2. Nivelul juridic: Intervenţia statului în economie trebuie să se facă respectând drepturile cetăţenilor şi ale agenţilor economici. Spre exemplu, statul poate considera oportună naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie, dar atât timp cât o asemenea măsură nu are suport juridic, ea este nejustificată în orice regim democratic. Astfel, vom constata că intrumentele pe care statul le poate folosi pentru a interveni în economie sunt limitate. Statul poate încuraja actorii economici către un anumit comportament, dar nu poate elimina libera iniţiativă. Nivelul juridic este, ca şi nivelul politic, o condiţie necesară pentru a considera intervenţia statului justificată.

3. Nivelul economic: Abia la acest nivel, după îndeplinirea condiţiilor anterioare, discutăm efectiv despre oportunitatea intervenţiei economice  a statului. Stabilirea obiectivelor economice ale intervenţiei nu se poate face însă decât prin raportarea la toate cele trei niveluri.

În general, obiectivele economice ale statului sunt determinate de necesitatea ca statul să facă faţă unor probleme complexe, cu repercusiuni sociale, politice şi economice: şomajul, inegalităţile economice şi sociale, pericolul totalitarist intern sau internaţional, inflaţia, sărăcia.

După cum se poate lesne observa, toate problemele pe care le-am enumerat nu îşi găsesc soluţionarea în funcţionarea libera a pieţei (deşi am discutat în articolul anterior cât de liberă poate fi piaţa) – în aparenţă piaţa liberă este cel mai bun remediu împotriva sărăciei, dar de fapt piaţa asigură prin algoritmul ei de alocare a resurselor creştrea bogăţiei în medie, fără a da certitudini că situaţia economică a categoriilor sociale afectate de sărăcie se îmbunătăţeşte.

Şomajul este poate principala problemă pe care statul trebuie să o aibă în vedere în momentul intervenţiei sale în economie. Şomajul generează sărăcie, adânceşte inegalităţile economice şi sociale. În acelaşi timp, şomerii pot deveni mult mai uşor victimele iluziilor totalitare. Din aceste motive, combaterea şomajului este obiectivul esenţial al statului.

Pentru a formula politicile de intervenţie ale statului în combaterea şomajului trebuie să verificăm în primul rând dacă funcţionarea liberă a pieţei asigură sau nu ocuparea totală a populaţiei.” În echilibru, volumul forţei de muncă ocupate depinde de (i) funcţia ofertei agregate, Φ, (ii) propensitatea spre consum, χ, şi (iii) volumul investiţiilor D2. Aceasta este esenţa Teoriei generale a ocupării forţei de muncă.”[1] Fără să intru în detaliile demonstraţiei pe care Keynes o face pentru a ajunge la această Teorie generală (sper totuşi să nu mă credeţi pe cuvânt, şi atunci vă recomand să citiţi Teoria generală…), vom încerca să analizăm consecinţele valabilităţii ei:

1. Depinzând de ofertă, ocuparea forţei de muncă depinde inclusiv de cerere. Funcţionaea pieţei libere nu ne garantează că echilibrul între cerere şi ofertă se va realiza gradul de ocupare totală a forţei de muncă. În cazul în care cererea şi oferta se echilibrează la un grad scăzut de ocupare, creşterea acestui grad de ocupare depinde de intervenţia statului.

2. Pentru a fi oportună şi cu perspective pe termen lung, statul va interveni, în cazul în care echilibrul pieţei se realizează la un grad inferior celui de ocupare totală, prin încurajarea investiţiilor.

3. Modificarea semnificativă a propensităţii spre consum poate determina o fluctuaţie semnificativă în piaţă (cerere, ofertă). Scăderea bruscă a propensităţii spre consum poate genera un deficit de cerere, deci şi o scădere a gradului de ocupare, dacă acest deficit de cerere persistă. În acest caz, statul trebuie să acţioneze în sensul creşterii propensităţii spre consum, pentru a aduce din nou productivitatea marginală a capitalului la un nivel competitiv, deci repornirea investiţiilor. „Orice fluctuaţie a investiţiilor necompensată de o modificare corespunzătoare a propensităţii spre consum va rezulta, desigur, într-o fluctuaţie a ocupării forţei de muncă.”[2]

Fără a avea pretenţia că am analizat toate consecinţele valabilităţii Teoriei lui Keynes privind ocuparea forţei de muncă, ci doar pe cele ce le considerăm semnificative pentru argumentul nostru, vom încerca acum să definim politici ale statului pentru creşterea ocupării forţei de muncă, în funcţie de instrumentele economice de care respectivul stat democratic dispune:

1. Politica monetară. Statul (în general, politica monetară revine băncilor centrale) va trebui să asigure – prin dobânda de politică monetară – trebuie să asigure că dobânda de pe piaţă asigură un nivel al investiţiilor (prin raportarea dobânzii la productivitatea marginală a capitalului) în concordanţă cu propensitatea spre consum pentru a tinde gradul de ocupare totală. Există însă cazuri în care productivitatea marginală a capitalului devine negativă (cred că putem vorbi de acest caz şi în criza economică din prezent), iar politica monetară devine un instrument insuficient pentru a asigura gradul optim de investiţii.

2. Politica fiscală. Prin politica fiscală (ce revine de obicei guvernului) statului trebuie să-şi îndeplinească funcţiile sale sociale. Politica fiscală, prin rolul ei de redistribuire a unei părţi din venitul naţional, poate determina modificarea propensităţii spre consum (există categorii sociale care dedică o parte mai mare din venitul lor consumului). Pentru a creşte gradul de ocupare, politica fiscală trebuie să asigure o productivitate marginală a capitalului care încurajează investiţiile (deci fiscalitatea nu trebuie să fie împovărătoare), dar şi o redistribuire prin care să controleze propensitatea spre consum. Spre exemplu, în această perioadă de criză, creşterea productivităţii marginale a capitalului poate fi asigurată numai prin îmbunătăţirea aşteptărilor privind cererea viitoare. Una dintre măsurile prin care se poate face acest lucru este creşterea venitului net al categoriilor pentru care propensitatea marginală spre consum (propensitatea media a diferenţei de venit) este peste medie, determinând astfel o creştere a cererii agregate. Probabil că, în România, înlocuirea impozitului unic pe venit cu unul diferenţiat ar avea un astfel de rol. În esenţa, atunci când gradul de ocupare a forţei de muncă este sub gradul de ocupare totală, politica fiscală trebuie să asigure: 1) creşterea cererii agregate (sau a aşteptărilor privind cererea viitoare); 2) menţinerea productivităţii marginale a capitalului care să permită un volum cât mai mare de investiţii. 3) realizarea funcţiilor sociale ale statului.

3. Politica bugetară. Politica bugetară poate compensa, în perioade de criză, deficitul de investiţii al mediului privat. Dezavantajul folosirii politicii bugetare în acest scop este că denaturează concurenţa. Chiar dacă investiţiile statului se fac pe criterii economice, ele vor avantaja o anumită ramură economică, în detrimentul alteia. Dacă acceptăm însă că obiectivul principal este atingerea gradului de ocupare totală şi că statul este şi el un actor economic cu drepturi depline în piaţă, riscurile aferente intervenţiei statului în economie prin politica bugetară devin acceptabile. Pentru a determina oportunitatea investiţiilor publice, statul trebui să: 1) stabilească dacă gradul de ocupare al forţei de muncă este inferior ocupării totale; 2) stabilească dacă investiţiile private curente vor determina o creştere acceptabilă a gradului de ocupare şi dacă trendul va continua (analizând productivitatea marginală a capitalului); 3) să stabilească prioritatea socială a investiţiei publice (în cazul investiţiilor publice cu prioritate socială ridicată argumentele economice cad în plan secund); 4) să estimeze efectul investiţiilor asupra cererii agregate (folosirea banilor pentru investiţii publice şi nu în alte scopuri reprezintă deopotrivă şi o redistribuire a veniturilor, deci poate modifica propensitatea spre consum) şi în ce măsură nivelul acestei cereri va fi susţinut după încheierea programului de investiţii (spre exemplu, o investiţie într-o lucrare de infrastructură care presupune achiziţionarea de materiale şi utilaje din export va avea efect asupra cererii interne doar prin veniturile muncitorilor angajaţi în lucrarea respectivă). În urma acestei analiza se poate constata că nu există o investiţie publică a cărei priorităţi sociale să compenseze insuficienţa unor avantaje economice şi că redistribuirea venitului naţional în altă formă (spre exemplu prin scăderea fiscalităţii) poate avea un efect mai favorabil asupra cererii agregate, deci a productivităţii marginale a capitalului, decât investiţia publică respectivă.

Al doilea obiectiv economic major al statului trebuie să fie menţinerea stabilităţii macroeconomice. Menţinerea stabilităţii macroeconomice este esenţială pentru a împiedica fluctuaţii bruşte, cu efectele negative aferente.  „Ceea ce este imposibil de controlat într-o economie de capitalism individual este stocul de încredere”, puncta Keynes referindu-se la situaţiile de criză.[3] Stabilitatea macroeconomică înseamnă în primul rând a menţine un grad de încredere relativ constant. Fluctuaţiile mari ale unor indicatori economici, un nivel ridicat al dobânzii de politică monetară, un curs de schimb instabil pot fi pentru investitori tot atâtea semne legate de o descreştere a productivităţii marginale a capitalului. Deşi nu se poate opune evoluţiei pieţei libere, şi nici nu trebuie să se opună, statul poate asigura stabilitatea parametrilor macroeconomici faţă de fluctuaţiile periodice sau întâmplătoare pentru un climat investiţional optim.

Am încercat în acest articol să arăt că intervenţia statului în economie este de multe ori necesară şi oportună, am studiat condiţiile necesare acestei intervenţii, care ar trebui să fie obiectivele statului, obiective pe care piaţa liberă nu le poate garanta, dar şi care sunt instrumentele prin care statul trebuie să intervină şi cum ar putea fi ele utilizate în anumite cazuri. Fără să aprob în bloc concepţiile lui Keynes privind intervenţia statului, am folosit multe dintre ideile sale şi am încercat să le argumentez. Articolul nu este o critică la adresa pieţei libere şi nu vizează o poziţie ireconciliantă între piaţă şi stat, ci încearcă să direcţioneze funcţionarea pieţei spre o serie de obiective asumate. În măsura în care obiectivele statului ar putea fi altele decât cele pe care eu le-am presupus, politicile sale de intervenţie ar fi, evident, diferite, sau ar putea fi o politică de neintervenţie. Ceea ce merită subliniat este că orice intervenţie a statului trebuie bazată şi justificată pe un obiectiv asumat în mod transparent, pentru a evita intervenţii discreţionare.

În rezumat, pentru a determina momentul oportun al intervenţiei, statul trebuie să ţină sub supraveghere doi indicatori esenţiali: productivitatea marginală a capitalului şi cererea agregată (atât cererea agregată curentă, cât şi aşteptările privind cererea agregată). Astfel, dacă statul poate asigura în permanenţă o productivitate marginală a capitalului atractivă, încurajând astfel investiţiile, intervenţia sa va fi benefică.

Tot Keynes ne oferă soluţia şi la eventuala problemă a suprainvestiţiilor (presupunând că se poate ajunge în această situaţie). Suprainvestiţia este, în opinia sa „o stare a lucrurilor în care (…) nu există nicio investiţie nouă care se aşteaptă, chiar şi în condiţii de ocupare totală, să producă în cursul vieţii sale mai mult decât costul său de înlocuire.”[4]

Cu aceste argumente şi după ce am demontat mitul pieţei libere putem concluziona că statul deţine legitimitatea şi instrumentele necesare pentru a îmbunătăţi funcţionarea pieţei libere, pentru a înlătura sau minimiza efectele eventualelor crize, dar şi pentru a-şi îndeplini rolurile sale sociale şi politice.




[1] John Maynard Keynes, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti: Publica, 2009, p.88

 

[2] ibidem, p. 384

[3] ibidem, p. 387

[4] ibidem, p. 391

Add to FacebookAdd to Twitter

Like This!

Anunțuri
Posted in: Economie