De ce politicienii sunt ipocriţi

Posted on 29 Aprilie 2009 de

6



„Iar politica este stăpâna de netăgăduit în Regatul minciunii. […] Politica, minciuna minciunilor, politicianul, dascălul emerit al lui Pinocchio…”  – The Liars

Cred că oricine, mai mult sau mai puţin interesat de acest domeniu, s-a întrebat cel puţin o dată de ce în politică, cel puţin în aparenţă, se minte atât de mult. Minciuna în politică este o problemă ce ţine de oameni, sau de sistem? Este ea inevitabilă? Acest articol va încerca să graviteze în jurul răspunsului la aceste întrebări.

Înainte de a trece mai departe, aş vrea să înlocuiesc cuvântul „minciună”, care din punctul meu creează foarte multe dificultăţi semantice şi metodologice, cu „ipocrizie”. În acest fel, articolul de faţă este o continuare naturală a seriei de articole despre ipocrizie pe care am început-o cu „Sindromul omului din anul de graţie 2009”. Voi folosi ipocrizie cu sensul definit prin acel articol. Aşa că întrebarea la care voi încerca să răspund va suna cam aşa: De ce sunt politicienii ipocriţi?

1. Partidele mari sunt partide de mase, cu un electorat eterogen. Orice partid există şi supravieţuieşte prin voturi (mă refer aici la partidele democratice). Aşa cum spuneam şi în primul articol, principiul capitalist al cererii şi al ofertei domină şi piaţa politică: mai simplu, spune-le oamenilor ce vor să audă. Iată că s-a creat premisa pentru ipocrizie!

2. În comunicarea cu acest electorat eterogen, politicianul (partidul) ar putea adopta, teoretic, două strategii:

a) segmentarea electoratului şi personalizarea mesajului pentru segmente mai omogene. Această mod de a comunica nu generează în sine ipocrizia politicianului, pentru că partidul îşi poate organiza oamenii astfel încât membrii sau liderii care comunică natural cu o anumită categorie, deci pot crea mai uşor sentimentul de identificare, atât de necesar în obţinerea adeziunii şi a voturilor, pot fi direcţionaţi de partid către segmentul de electorat corespunzător. Ca să exemplific, pe acest principiu, Vanghelie va comunica doar cu electoratul din sectorul 5 (sau din alte zone), cu care rezonează, Theodor Paleologu va comunica (probabil) cu zona culturală, etc. Însă, aşa cum îmi pare evident, în realitate acest lucru este practic imposibil. De ce? 1) mass media. 2) mass media. 3) mass media.

ajungem astfel la b) Dacă un politician important se duce la Ciorogârla să vorbească cu oamenii de acolo, cu certitudine va fi cel puţin o cameră de filmat pe el, de la o televiziune naţională. Mai poate el, în acest caz, să îşi segmenteze publicurile şi să personalizeze mesajul. Poate că televiziunile nu au rating foarte mare, dar viteza cu care se propagă o infomaţie „de interes public” apărută la TV îţi dă certitudinea că toată segmentarea s-a dus dracului. Orice spune un om politic important în spaţiul public devine mesaj pentru un public foarte eterogen. Din această cauză, politicianul nu doar că trebuie să se adapteze ofertei, pe principiul enunţat mai sus, dar trebuie în acelaşi timp să prioritizeze publicurile, să aibă un mesaj coerent şi consecvent (cel puţin în aparenţă), indiferent cui se adresează. Se naşte astfel una dintre „legile” discursului politic: totdeauna trebuie să fie suficient de vag încât să nu îţi supere nicio categorie de votanţi. Dacă totuşi îi supără pe unii, măcar să fie o categorie neglijabilă cantitativ (că doar asta e democraţia).

Politicianul este astfel un om care trebuie să pară că spune cât mai multe pentru cât mai mulţi, să îi mulţumească pe toţi, deşi în esenţă lucrul ăsta se poate face doar spunând cât mai puţine (cu cât spui mai multe, cu atât sunt şansele mai mari ca anumite categorii ale electoratului eterogen să fie în dezacord). Este acesta un om ipocrit? Din punctul meu de vedere, da. Prin excelenţă, oamenii politici (cei puţin cei care creează interes mediatic) sunt ipocriţi. Şi aşa cum am arătat, sunt ipocriţi pentru că este singura cale (cunoscută) spre succes.

Dacă ar fi să comparăm domeniul politic cu cel comercial: în comerţ, chiar şi atunci când ai un număr foarte mare de consumatori, segmentarea rămâne însă posibilă. Pe unii (non-consumatori ai produsului tău, care se află în target) poţi să îi superi. În politică în schimb, prietenia nu este o relaţie bazată pe încredere, ci pe voturi. Nu poţi supăra prea tare nicio categorie de electorat pentru că nu se ştie când ai nevoie de ei. Dacă în comercial ipocrizia oamenilor este „transferată” produsului, în politică oamenii sunt „produsul”, deci şi deţinătorii ipocriziei. Politica de idei a murit, trăiască politica!

3. Încă o cauză importantă pentru ipocrizia politică este sistemul competiţional şi marketizarea politicii. La nivel general, cunoaştem o flexibilitate mai crescută a ofertei, cel puţin în campania electorală (nu ştiu sigur dacă e cazul şi în România, dar cred că tendinţa este totuşi evidentă), dar mai ales în apariţiile publice. Electoratul se schimbă şi noi odată cu el, ar spune oamenii politici. Or este clar că vorbim de o schimbare în aparenţă a oamenilor politici, deci caz evident de ipocrizie.

Există şi un alt mod de a face politică, păstrând un minim de decenţă şi sinceritate? Sincer, nu ştiu dacă se poate, cel puţin nu ştiu dacă poţi avea succes în acest mod. Iar tendinţele, de care am mai vorbit, nu sunt îmbucurătoare. Cunoscând însă că ipocrizia este generată de sistem, s-ar putea să ne revizuim unele criterii de simpatie politică, de vor, s-ar putea să ne uităm mai puţin la ce promite fiecare, ci mai degrabă la realismul programelor sale, mai puţin la aparenţei, mai mult la detalii, mai puţin la ce vrea să facă, mai mult la ce poate să facă…

Politicienii nu-şi vor da masca jos prea curând, doar atunci când vor fi mult prea mulţi cei care văd prin ea.

Anunțuri
Posted in: Scena Politica