Sindromul omului din anul de graţie 2009

Posted on 21 Aprilie 2009 de

3



Cred că fiecare dintre noi are momente în care ar vrea să ţină lumea în palmă, ca pe o carte, şi să o citească. În actuala tendinţă de globalizare se încadrează şi tendinţa oamenilor, sau mai bine spus a unor oameni, de a avea o viziune de ansamblu asupra lumii în care trăiesc.  Încercarea este demnă de toată lauda însă eterogenitatea oamenilor face orice generalizare dificilă şi riscantă. Şi totuşi, există oare ceva comun omenirii din acest început de secol, ceva care să depăşească diferenţele individuale? La această întrebare mă voi strădui să dau un răspuns.

Prima problemă care iese în cale este cea a diferenţelor dintre oameni. Că niciun individ nu este identic cu altul este deja un clişeu. Deci şansele sunt practic nule să le găseşti ceva în comun tuturor. Tocmai pentru a elimina acest obstacol vom merge dincolo de indivizi, la acea instanţă superioară care, aşa cum ne învaţă sociologia, îi înglobează pe toţi, dar este mai mult decât suma indivizilor: societatea globală, în sens general. Or această societate globală evoluează (sau funcţionează) după o serie de reguli (definite formal sau nu). Aceste reguli se impun (nu neapărat formal, ci fiind transmise, voluntar sau nu, prin mijloacele de comunicare moderne, motor al globalizării) indivizilor care participă la viaţa publică. Care este regula care se impune în viaţa publică, trecând peste specificul cultural al societăţilor (naţionale, locale), deci care influenţează comportamentul unei majorităţi suficient de largi de indivizi încât să permită generalizarea? Răspunsul vine din sfera economică, datorat în mare parte capitalismului care a pus stăpânire pe aproape toate statele, acoperind aproape toată populaţia planetei. Şi astfel ajungem la principiile de bază ale capitalismului, mai exact la principiul cererii şi al ofertei. Practic, tendinţa pe care o observăm astăzi este generalizarea acestui principiu în toată viaţa socială, în toată sfera publică. Tehnicile sociologice moderne, care permit determinarea destul de exactă a cererii, au invadat nu doar sfera economică, aflată la originea principiului pieţei, ci şi sfera politică, dar mai ales sfera ideilor.

Este foarte clar că discursul politic este construit în funcţie de aşteptările electoratului (de ce credeţi că în România toţi politicienii promit(eau) pensii şi salarii mai mari? – pentru că asta aşteaptă electoratul). Chiar şi promovarea unei idei nu se mai poate face fără a „cerceta piaţa”, a identifica „ambalajul” cel mai potrivit în care ideea respectivă s-ar „vinde”. Într-o lumea suprasaturată de informaţie, dacă nu captivezi publicul în câteva secunde nu te mai ascultă nimeni. Care sunt urmările acestei stări de fapt? În primul rând, oferta (fie ea de produse, servicii, informaţie, etc) devine, cel puţin la nivelul sferei publice, foarte flexibilă. Dar ce se întâmplă cu oamenii din spatele „ofertei”: e clar că şi ei sunt nevoiţi să adopte aceeaşi flexibilitate.

Ajungem astfel la miza pe care am stabilit-o la începutul articolului: ce au în comun toţi aceşti oameni prezenţi în spaţiul public (în sens general)? Ei sunt nevoiţi să adopte această poziţie flexibilă, care ajunge să nu le mai reflecte propriile principii, idei, etc. Cu alte cuvinte, comportamentul individului devine, dacă nu incompatibil, cel puţin neconform cu propria sa personalitate. Din simplul motiv că „cererea” e sfântă. Deci, umanitatea anului 2009 poate fi caracterizată, întru-un singur cuvând, prin ipocrizie.  Ipocrizia în spaţiul public ne leagă pe toţi: oameni de PR, jurnalişti, angajaţi ai multinaţionalelor, ecologişti, oameni politici. Oricine are ceva de zis, dacă vrea să fie ascultat trebuie să fie ipocrit. Ca să dau un singur exemplu, credeţi că realizatorii de emisiuni sau de ştiri chiar îşi doreau să facă zeci de emisiune şi sute de ore de ştiri despre George Becali zilele astea? Cu siguranţă, nu! Dar aici e implicat ceva măreţ, este vorba despre interesul public, nimic altceva decât „cererea” publicului de informaţii.  Este însă şi dovada evidentă a ipocriziei, ca o caracteristică generalizată în spaţiul public.

Scara de valori se diluează, singurul care triumfă este principiul „cererii”. Click (mai nou lider la tiraje în România) este un ziar bun pentru că se vinde. Chiar dacă e criticabil dintr-o perspectivă elitistă, niciun om de marketing (comercial sau nu), nu poate să nu ţină cont de acest lucru.

Sfera publică devine astfel un loc din care spontaneitatea sau naturaleţea sunt pe cale de dispariţie. Ce se va întâmpla când şi dacă sfera privată va deveni la fel? Cred că e o întrebare chiar mai importantă decât cele legate decât de criza economică.

PS: încă o dovadă a ipocriziei în sfera publică – uitaţi-vă la titlul articolului

Editare ulterioară: un film relevant pentru temă: Swing vote

Anunțuri
Posted in: Fără categorie