Limite ale democraţiei – Empatie şi Comunicare între conducători şi electori

Posted on 26 Mai 2008 de

6



„Democraţia este credinţa patetică în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.” – H.L. Mencken

Pentru a stabili în ce măsură are dreptate sau nu Mencken, m-am gândit să iau fiecare expresie din citat la analizat.

Democraţia. E interesant ce declara Winston Churchill despre democraţie: democracy is the worst form of government except all the others that have been tried. Este suficient să punctăm că democraţia nu a putut împiedica accesul la putere unui om precum Adolf Hitler. Dimpotrivă, am putea spune că l-a facilitat. Dacă Hitler nu ar fi avut susţinerea poporului, este greu de crezut că ar fi putut construi un regim politic atât de puternic.

Credinţa patetică. Referirea la credinţă merge adânc în psihologie individuală şi socială. Un sistem politic, aşa imperfect cum este el, are nevoie de acceptare generală. Până şi primele organizări politice, de tipul triburilor spre exemplu, erau construite pe credinţă. Aparent, credinţa pe care se construieşte un sistem politic a cunoscut o tendinţă de demistificare, de transfer al centrului de greutate către componenta raţională. În esenţă, acest lucru ar reprezenta o contradicţie. Conform lui Gustav le Bon, credinţa este un act de origine inconştientă care ne face să admitem în bloc o idee, o opinie, o explicaţie, o ideologie sau o dogmă. Fiind de origine inconştientă, formarea credinţei nu implică raţiunea. Raţiunea intervine ulterior şi funcţionează în sensul întăririi credinţei. Credinţa este deci predispusă a deveni patetică.

Ca orice sistem politic, democraţia se bazează pe credinţă. Asta face ca rezistenţa lui în timp să fie mai degrabă o problemă de percepţie, la nivelul psihologie individuale şi colective, decât de faptologie. Acest aspect face comunicarea foarte importantă. O comunicare capabilă să dărâme credinţa maselor într-un sistem politic poate să asigure premisele necesare pentru prăbuşirea sistemului şi înlocuirea lui cu altul. Acelaşi exemplu, al ascensiunii lui Hitler, vine în sprijinul acestei afirmaţii.

Înţelepciunea colectivă. Face referire la sistemul electiv democratic. Filosofia democratică îşi pune încrederea în capacitatea majorităţii de a face cea mai bună alegere. Majoritatea este considerată o colectivitate înţeleaptă, care cunoaşte foarte bine problemele cu care se confruntă comunitatea/naţiunea şi a candidaţilor, a proiectelor acestora. Cât de aplicabil este acest principiu? Răspunsul este destul de evident şi nu o să intru în detalii.

Prostia individuală. William Trotter spunea: „Dacă analizăm compoziţia mentală a omului obişnuit, vom observa că în aceasta intră numeroase judecăţi foarte precise asupra unor subiecte de o foarte mare diversitate, complexitate şi dificultate. […] Desigur că majoritatea acestor opinii nu au o bază raţională, atâta timp cât multe dintre ele privesc probleme care, din punctul de vedere al experţilor, sunt încă nerezolvate; cât despre celelalte, este clar că pregătirea şi experienţa omului obişnuit nu îl îndreptăţesc să aibă vreo opinie asupra lor. Metoda raţională folosită adecvat duce la concluzia că în legătură cu cele mai multe dintre aceste întrebări ar trebui să aibă o singură atitudine – să se abţină.” Este aplicabilă afirmaţia lui Trotter pentru problemele politice actuale? Eu cred că da.

Cu alte cuvinte, exerciţiul democratic al votului, dat de o majoritate incapabilă a emite opinii valide asupra unor probleme de asemenea complexitate, face electorii potenţiale victime ale manipulării.

Care sunt totuşi, mecanismele prin care cetăţeanul este convins să acorde votul unei persoane?

Una dintre cele mai importante aspecte ar fi empatia. Capacitatea unui om politic de a stabili empatie între el şi electorat este un prim pas spre succes. Această empatie, reală sau disimulată, îi crează un statut favorabil în mintea fiecărui elector vizat. Cât de importantă poate fi empatia în practică? A se vedea cazul Băsescu 2004 şi 2007. Într-un stat cu o cultură democratică cum este cea a ţării noastre, empatia poate echilibra lipsa unor alte trăsături, precum competenţa (cu referire la acelaşi caz).

De asemenea, cultul manipulării, dezvoltat de politicieni prin ani de antrenament, face folosirea acestei tactici aproape imposibil de detectat de majoritatea cetăţenilor.

Ipoteza pe care o lansez este: Cu cât sistemul este mai complex, cu atât şansele sunt mai mari ca politicienii să folosească manipularea şi alte tactici nonetice.

Este într-adevăr sistemul democratic limitat? A ajuns el unul viciat, în comparaţie cu principiile enunţate iniţial? Putem elimina aceste „vicii”? Sau le putem măcar minimaliza? Pentru această ultimă întrebare aş avea o soluţie sau două. Voi reveni cu ele ulterior…

Anunțuri
Posted in: Fără categorie