Scutul antirachetă şi poziţia României în relaţia SUA-Rusia
Acest articol este un răspuns la articolul domnului Cristian Călugăru, România pe scut (http://www.masteratpolitic.ro/politica-externa/romania-pe-scut/)
O analiză geopolitică simplă ne arată că România nu poate fi, obiectiv vorbind, neutră. În ciuda modificării semnificative pe care lupta pentru resurse a suferit-o, în sensul diminuării factorului militar şi a creşterii celui economic, poziţia României, ca linie de demarcaţie între Est şi Vest, dar şi deschiderea la Marea Neagră, transformă ţara noastră într-o miză pentru influenţa marilor actori internaţionali. Şi să nu uităm că armele rămân ultimul mijloc de luptă pentru resurse. Aşa cum războiele din Irak şi Afganistan au arătat, componenta “soft power” este importantă dar, atunci când un potenţial inamic are o capacitate militară superioară la care, în ultimă instanţă, poate apela, eşti vulnerabil. Cu asta cred că am lămurit de ce nu se întrevede, cel puţin în viitorul apropiat, posibilitatea eliminării puterii militare de pe scena internaţionale.
A doua problemă care se pune în cazul nostru este dacă poziţia României trebuie să fie vehementă pro-SUA, cu riscul de a supăra Rusia. Aici trebuie să realizăm, în primul rând, că “eliberarea de sub ocupaţie nazistă” de către tancurile ruseşti la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial diferă de mijloacele prin care SUA îşi proiectează influenţa. “Mă tem însă că suntem arealul pe care o pisică şi-l marchează prin mijloace specifice.”, susţine domnul Cristian Calugaru. Total adevărat, dar la fel de important este mijloacele prin care pisica îşi marchează arealul. Or, dacă SUA îşi marchează arealul prin acorduri privind instalarea de capacităţi militare la graniţa cu sfera de influenţă a Rusiei, Rusia îşi marchează arealul tot ca în al Doilea Război Mondial (E vreo diferenţă între eliberarea de sub ocupaţie fascistă şi salvarea Osetiei de o invazie Georgiei?). Cazul Georgiei, insuficient dezbătut, în opinia mea, la vremea respectivă, arată clar cât de importante sunt garanţiile de securitate. Analizând paralela pe care autorul articolului o face cu retragerea aureliană, nu pot să nu întreb? Dacă romanii nu ar fi fost deloc în Dacia, implict nu s-ar mai fi retras ulterior, nu am mai fi fost cotropiţi de popoarele migratoare? Dacă Rusia ar avea ocazia să atragă România în zona sa de influenţă nu ar face-o, indiferent dacă suntem sau nu aliaţi apropiaţi ai SUA? Ba da, nu ar ezita niciun moment. Din acest punct de vedere, poziţia vehementă pro-SUA este perfect justificată, dezirabilă chiar.
A treia miză invocată de autor este cea a dependenţei energetice de Rusia. Să nu uităm că Rusia nu ne furnizează gaza naturale în mod dezinteresat, ci o face pentru că noi plătim gazele respective. Criza gazelor din Ucraina, care a fost o poziţie de forţă a Rusiei, nu ar trebui să ne inducă în eroare. Rusia este dependentă de veniturile obţinute din vânzarea către restul Europei a resurselor energetice la fel de mult. A spune că nu trebuie să supărăm Rusia pentru că ne VINDE gaza naturale echivalează cu a ceda în faţa unui şantaj. Cu atât mai mult cu cât, în cazul României, dependenţa de gazul rusesc este mult mai mică decât în cazul altor state. Deci nu poate constitui un argument valabil împotriva colaborării militare cu SUA.
Argumentul meu ar putea fi rezumat astfel:
1. România nu poate sta în afara sferelor de influenţă ale marilor puteri (iluzia neutralităţii);
2. Intrarea în sfera de influenţă a SUA este preferabilă intrării în sfera de influenţă a Rusiei;
3. Colaborarea militară cu SUA, prin amplasarea scutului antirachetă, nu poate aduce riscuri mai mari decât cele existente deja, fie ele militare sau economice;
Prin urmare, votul meu este în favoarea deciziei CSAT.
Ce este politicianul? (I)
Organizarea socială, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, ne arată fără echivoc o împărţire în două clase: cei care conduc şi cei care sunt conduşi. Contează mai puţin dacă reclamăm acest lucru ca injust. Este o realitate care durează de la apariţia statului (indiferent de teoria apariţiei statului la care ne raportăm) şi până astăzi.
Marxismul a chestionat această ordine. Greşeala sa a fost însă cum a identificat-o: “În epocile mai îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretutindeni o împărţire completă a societăţii în diferite stări, o scară variată de poziţii sociale. (…) Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi.”[1] Clasa dominantă, aşa cum detaliază Marx şi în Capitalul, este cea care îşi însuşeşte o parte din produsele muncii clasei dominate. Interpretată strict în acest sens, problema claselor sociale poate fi rezolvată într-un singur mod: un sistem politic şi economic în care în care nimeni să nu-şi mai însuşească produsele muncii altcuiva. Comunismul a fost o încercare în acest sens, eşuată. Putem găsi multe explicaţii şi argumente pentru care comunismul european nu a rezistat. Dar principalul motiv pentru care a eşuat este însăşi construcţia lui teoretică.
Marx a chestionat o relaţie socială. Marx vorbeşte de clase sociale fără să vorbească de clase politice. Faptul că relaţia de putere conducători-conduşi s-a suprapus în acel moment istoric cu relaţia burghezie-proletariat nu înseamnă că desfiinţarea celei dintâi va duce la dispariţia celei de-a doua.
Poate că relaţia de putere nu este etern valabilă. Dar ea a existat de la primele organizări sociale şi până în acest moment şi probabil va mai exista multă vreme, pentru că ea este însăşi esenţa organizării sociale. Putem să reproducem mental acest experiment social: să ne imaginăm o mulţime spontană. La apariţia ei, ea este o mulţime neorganizată. Să presupunem că în momentul zero al apariţiei acestei mulţumi spontane, nu există în cadrul ei relaţii de putere. Fie că este vorba de o galerie de fotbal, o mulţime de protestatari, oameni care au naufragiat pe o insulă şi se cunosc între ei, între aceşti oameni se vor evidenţia lideri. În momentul în care aceşti lideri primesc ascultare (fie că îşi justifică leadershipul pe baza mitice, religioase, raţionale, de forţă) apare relaţia de putere. Vă puteţi imagina o mulţime care nu se organizează, de la un moment dat, într-o societate bazată pe relaţii de putere? În momentul în care anarhia este înlocuită de organizare, vorbim deci de o relaţie de putere.
Relaţia de putere se traduce deci prin existenţa a două clase politice (cu formele lor intermediare): cei care conduc (domină) şi cei care sunt conduşi (dominaţi).
Până la urmă, problema poate fi redusă la o singură întrebare: De ce avem nevoie de conducători? Astăzi, întrebarea ar putea fi formulată în forma pe care am ales-o în titlu: Ce este politicianul?
Politicianul există pentru că el furnizează bunuri publice. Ca să furnizeaze însă bunuri publice el trebuie în primul rând să formuleze un răspuns la întrebarea la care comunitatea, ca entitate colectivă, nu poate răspunde: Ce este binele public? (Răspunsul poate fi divers, de la căutarea mântuirii, mulţumirea zeilor, la creşterea economică sau dreptate socială). Dacă este capabil să legitimeze acest răspuns (prin invocarea voinţei divine, forţa armelor, descendeţa regală, votul democratic, etc.) el va conduce. În schimbul binelui public pe care politicianul îl legitimează într-un fel sau altul, el cere un singur lucru: ascultare. Vrei bine public? Trebuie să-l asculţi pe conducător. Ascultarea poate fi sub forma poruncii regelui sau a legilor statului. E acelaşi lucru: ascultare. Sau, într-o formă mai dură, dar perfect sinonimă, supunere.
Ce îl deosebeşte până acum pe politician de Papă, spre exemplu? Supunerea faţă de conducător(i) politic(i) este obligatorie pentru cei conduşi, în faţa Bulelor Papale ai o opţiune.
[1] Karl Marx, Friedrich Egels: Manifestul Partidului Comunist (http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm)
Despre intervenţia statului în economie. Obiectivele intervenţiei statului şi oportunitatea intervenţiei.
După ce am argumentat în articolul anterior în ce măsură intervenţia statului democratic în economie este legitimă, vom încerca să răspundem şi la problema pe care am semnalat-o, amânându-i însă rezolvarea: când este oportun ca statul să intervină în economie şi cu ce scop?
Justificarea intervenţiei statului în economie se realizează la trei niveluri distincte:
1. Nivelul politic: Legimitatea statului de a interveni în economie are ca suport politic consensul unor semnificative categorii sociale cu privire la necesitatea acestor intervenţii. Dacă statul intervine fără a obţine un consens politic, această intervenţie nu are suport democratic. Dacă acest nivel nu este atins, intervenţia statului nu este justificată, chiar dacă sunt împlinite celelalte condiţii.
2. Nivelul juridic: Intervenţia statului în economie trebuie să se facă respectând drepturile cetăţenilor şi ale agenţilor economici. Spre exemplu, statul poate considera oportună naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie, dar atât timp cât o asemenea măsură nu are suport juridic, ea este nejustificată în orice regim democratic. Astfel, vom constata că intrumentele pe care statul le poate folosi pentru a interveni în economie sunt limitate. Statul poate încuraja actorii economici către un anumit comportament, dar nu poate elimina libera iniţiativă. Nivelul juridic este, ca şi nivelul politic, o condiţie necesară pentru a considera intervenţia statului justificată.
3. Nivelul economic: Abia la acest nivel, după îndeplinirea condiţiilor anterioare, discutăm efectiv despre oportunitatea intervenţiei economice a statului. Stabilirea obiectivelor economice ale intervenţiei nu se poate face însă decât prin raportarea la toate cele trei niveluri.
În general, obiectivele economice ale statului sunt determinate de necesitatea ca statul să facă faţă unor probleme complexe, cu repercusiuni sociale, politice şi economice: şomajul, inegalităţile economice şi sociale, pericolul totalitarist intern sau internaţional, inflaţia, sărăcia.
După cum se poate lesne observa, toate problemele pe care le-am enumerat nu îşi găsesc soluţionarea în funcţionarea libera a pieţei (deşi am discutat în articolul anterior cât de liberă poate fi piaţa) – în aparenţă piaţa liberă este cel mai bun remediu împotriva sărăciei, dar de fapt piaţa asigură prin algoritmul ei de alocare a resurselor creştrea bogăţiei în medie, fără a da certitudini că situaţia economică a categoriilor sociale afectate de sărăcie se îmbunătăţeşte.
Şomajul este poate principala problemă pe care statul trebuie să o aibă în vedere în momentul intervenţiei sale în economie. Şomajul generează sărăcie, adânceşte inegalităţile economice şi sociale. În acelaşi timp, şomerii pot deveni mult mai uşor victimele iluziilor totalitare. Din aceste motive, combaterea şomajului este obiectivul esenţial al statului.
Pentru a formula politicile de intervenţie ale statului în combaterea şomajului trebuie să verificăm în primul rând dacă funcţionarea liberă a pieţei asigură sau nu ocuparea totală a populaţiei.” În echilibru, volumul forţei de muncă ocupate depinde de (i) funcţia ofertei agregate, Φ, (ii) propensitatea spre consum, χ, şi (iii) volumul investiţiilor D2. Aceasta este esenţa Teoriei generale a ocupării forţei de muncă.”[1] Fără să intru în detaliile demonstraţiei pe care Keynes o face pentru a ajunge la această Teorie generală (sper totuşi să nu mă credeţi pe cuvânt, şi atunci vă recomand să citiţi Teoria generală…), vom încerca să analizăm consecinţele valabilităţii ei:
1. Depinzând de ofertă, ocuparea forţei de muncă depinde inclusiv de cerere. Funcţionaea pieţei libere nu ne garantează că echilibrul între cerere şi ofertă se va realiza gradul de ocupare totală a forţei de muncă. În cazul în care cererea şi oferta se echilibrează la un grad scăzut de ocupare, creşterea acestui grad de ocupare depinde de intervenţia statului.
2. Pentru a fi oportună şi cu perspective pe termen lung, statul va interveni, în cazul în care echilibrul pieţei se realizează la un grad inferior celui de ocupare totală, prin încurajarea investiţiilor.
3. Modificarea semnificativă a propensităţii spre consum poate determina o fluctuaţie semnificativă în piaţă (cerere, ofertă). Scăderea bruscă a propensităţii spre consum poate genera un deficit de cerere, deci şi o scădere a gradului de ocupare, dacă acest deficit de cerere persistă. În acest caz, statul trebuie să acţioneze în sensul creşterii propensităţii spre consum, pentru a aduce din nou productivitatea marginală a capitalului la un nivel competitiv, deci repornirea investiţiilor. “Orice fluctuaţie a investiţiilor necompensată de o modificare corespunzătoare a propensităţii spre consum va rezulta, desigur, într-o fluctuaţie a ocupării forţei de muncă.”[2]
Fără a avea pretenţia că am analizat toate consecinţele valabilităţii Teoriei lui Keynes privind ocuparea forţei de muncă, ci doar pe cele ce le considerăm semnificative pentru argumentul nostru, vom încerca acum să definim politici ale statului pentru creşterea ocupării forţei de muncă, în funcţie de instrumentele economice de care respectivul stat democratic dispune:
1. Politica monetară. Statul (în general, politica monetară revine băncilor centrale) va trebui să asigure – prin dobânda de politică monetară – trebuie să asigure că dobânda de pe piaţă asigură un nivel al investiţiilor (prin raportarea dobânzii la productivitatea marginală a capitalului) în concordanţă cu propensitatea spre consum pentru a tinde gradul de ocupare totală. Există însă cazuri în care productivitatea marginală a capitalului devine negativă (cred că putem vorbi de acest caz şi în criza economică din prezent), iar politica monetară devine un instrument insuficient pentru a asigura gradul optim de investiţii.
2. Politica fiscală. Prin politica fiscală (ce revine de obicei guvernului) statului trebuie să-şi îndeplinească funcţiile sale sociale. Politica fiscală, prin rolul ei de redistribuire a unei părţi din venitul naţional, poate determina modificarea propensităţii spre consum (există categorii sociale care dedică o parte mai mare din venitul lor consumului). Pentru a creşte gradul de ocupare, politica fiscală trebuie să asigure o productivitate marginală a capitalului care încurajează investiţiile (deci fiscalitatea nu trebuie să fie împovărătoare), dar şi o redistribuire prin care să controleze propensitatea spre consum. Spre exemplu, în această perioadă de criză, creşterea productivităţii marginale a capitalului poate fi asigurată numai prin îmbunătăţirea aşteptărilor privind cererea viitoare. Una dintre măsurile prin care se poate face acest lucru este creşterea venitului net al categoriilor pentru care propensitatea marginală spre consum (propensitatea media a diferenţei de venit) este peste medie, determinând astfel o creştere a cererii agregate. Probabil că, în România, înlocuirea impozitului unic pe venit cu unul diferenţiat ar avea un astfel de rol. În esenţa, atunci când gradul de ocupare a forţei de muncă este sub gradul de ocupare totală, politica fiscală trebuie să asigure: 1) creşterea cererii agregate (sau a aşteptărilor privind cererea viitoare); 2) menţinerea productivităţii marginale a capitalului care să permită un volum cât mai mare de investiţii. 3) realizarea funcţiilor sociale ale statului.
3. Politica bugetară. Politica bugetară poate compensa, în perioade de criză, deficitul de investiţii al mediului privat. Dezavantajul folosirii politicii bugetare în acest scop este că denaturează concurenţa. Chiar dacă investiţiile statului se fac pe criterii economice, ele vor avantaja o anumită ramură economică, în detrimentul alteia. Dacă acceptăm însă că obiectivul principal este atingerea gradului de ocupare totală şi că statul este şi el un actor economic cu drepturi depline în piaţă, riscurile aferente intervenţiei statului în economie prin politica bugetară devin acceptabile. Pentru a determina oportunitatea investiţiilor publice, statul trebui să: 1) stabilească dacă gradul de ocupare al forţei de muncă este inferior ocupării totale; 2) stabilească dacă investiţiile private curente vor determina o creştere acceptabilă a gradului de ocupare şi dacă trendul va continua (analizând productivitatea marginală a capitalului); 3) să stabilească prioritatea socială a investiţiei publice (în cazul investiţiilor publice cu prioritate socială ridicată argumentele economice cad în plan secund); 4) să estimeze efectul investiţiilor asupra cererii agregate (folosirea banilor pentru investiţii publice şi nu în alte scopuri reprezintă deopotrivă şi o redistribuire a veniturilor, deci poate modifica propensitatea spre consum) şi în ce măsură nivelul acestei cereri va fi susţinut după încheierea programului de investiţii (spre exemplu, o investiţie într-o lucrare de infrastructură care presupune achiziţionarea de materiale şi utilaje din export va avea efect asupra cererii interne doar prin veniturile muncitorilor angajaţi în lucrarea respectivă). În urma acestei analiza se poate constata că nu există o investiţie publică a cărei priorităţi sociale să compenseze insuficienţa unor avantaje economice şi că redistribuirea venitului naţional în altă formă (spre exemplu prin scăderea fiscalităţii) poate avea un efect mai favorabil asupra cererii agregate, deci a productivităţii marginale a capitalului, decât investiţia publică respectivă.
Al doilea obiectiv economic major al statului trebuie să fie menţinerea stabilităţii macroeconomice. Menţinerea stabilităţii macroeconomice este esenţială pentru a împiedica fluctuaţii bruşte, cu efectele negative aferente. “Ceea ce este imposibil de controlat într-o economie de capitalism individual este stocul de încredere”, puncta Keynes referindu-se la situaţiile de criză.[3] Stabilitatea macroeconomică înseamnă în primul rând a menţine un grad de încredere relativ constant. Fluctuaţiile mari ale unor indicatori economici, un nivel ridicat al dobânzii de politică monetară, un curs de schimb instabil pot fi pentru investitori tot atâtea semne legate de o descreştere a productivităţii marginale a capitalului. Deşi nu se poate opune evoluţiei pieţei libere, şi nici nu trebuie să se opună, statul poate asigura stabilitatea parametrilor macroeconomici faţă de fluctuaţiile periodice sau întâmplătoare pentru un climat investiţional optim.
Am încercat în acest articol să arăt că intervenţia statului în economie este de multe ori necesară şi oportună, am studiat condiţiile necesare acestei intervenţii, care ar trebui să fie obiectivele statului, obiective pe care piaţa liberă nu le poate garanta, dar şi care sunt instrumentele prin care statul trebuie să intervină şi cum ar putea fi ele utilizate în anumite cazuri. Fără să aprob în bloc concepţiile lui Keynes privind intervenţia statului, am folosit multe dintre ideile sale şi am încercat să le argumentez. Articolul nu este o critică la adresa pieţei libere şi nu vizează o poziţie ireconciliantă între piaţă şi stat, ci încearcă să direcţioneze funcţionarea pieţei spre o serie de obiective asumate. În măsura în care obiectivele statului ar putea fi altele decât cele pe care eu le-am presupus, politicile sale de intervenţie ar fi, evident, diferite, sau ar putea fi o politică de neintervenţie. Ceea ce merită subliniat este că orice intervenţie a statului trebuie bazată şi justificată pe un obiectiv asumat în mod transparent, pentru a evita intervenţii discreţionare.
În rezumat, pentru a determina momentul oportun al intervenţiei, statul trebuie să ţină sub supraveghere doi indicatori esenţiali: productivitatea marginală a capitalului şi cererea agregată (atât cererea agregată curentă, cât şi aşteptările privind cererea agregată). Astfel, dacă statul poate asigura în permanenţă o productivitate marginală a capitalului atractivă, încurajând astfel investiţiile, intervenţia sa va fi benefică.
Tot Keynes ne oferă soluţia şi la eventuala problemă a suprainvestiţiilor (presupunând că se poate ajunge în această situaţie). Suprainvestiţia este, în opinia sa “o stare a lucrurilor în care (…) nu există nicio investiţie nouă care se aşteaptă, chiar şi în condiţii de ocupare totală, să producă în cursul vieţii sale mai mult decât costul său de înlocuire.”[4]
Cu aceste argumente şi după ce am demontat mitul pieţei libere putem concluziona că statul deţine legitimitatea şi instrumentele necesare pentru a îmbunătăţi funcţionarea pieţei libere, pentru a înlătura sau minimiza efectele eventualelor crize, dar şi pentru a-şi îndeplini rolurile sale sociale şi politice.
[1] John Maynard Keynes, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti: Publica, 2009, p.88
Despre intervenţia statului în economie – Desacralizarea pieţei
Criza financiară şi economică mondială a readus în discuţie dreptul şi oportunitatea statului de a interveni în economie. Majoritatea statelor au ales susţinerea economiilor naţionale prin intervenţia, mai mult sau mai puţin directă, a statului. De cele mai multe ori intervenţia statului alterează inevitabil concurenţă, conducând la o distribuirea a resurselor diferită de cea generată de piaţa liberă. Cât de eficientă sau nu este invervenţia statului priveşte mai degrabă calculul economic şi nu face obiectul discuţiei de faţă. În timp ce oportunitatea invervenţiei statului în economie poate fi calculată (ipotetic), problema pe care vreau să o expun aici este dacă statul ar trebui sau nu să intervină în economie. În ultimă instanţă, discutăm dacă statul are sau nu dreptul să altereze sistemul concurenţial şi, deci, să modifice alocarea resurselor. Vom plasa această discuţie în sfera statelor democratice.
Statul democratic este expresia instituţională a voinţei politice a cetăţenilor săi. Chiar cu imperfecţiunile ei (legate de sistemul electoral, prezenţa la vot, manipularea cetăţenilor), democraţia asigură un grad acceptabil de reprezentativitate.
Relaţia dintre un stat democratic şi piaţă este una destul de complexă, dar care în esenţă poate fi exprimată astfel: piaţa este una dintre expresiile statului în societate, iar în cazul unui stat democratic piaţa este astfel expresia voinţei cetăţenilor. Piaţa nu poate exista înaintea, în afara sau deasupra statului. Deşi adesea se vorbeşte de antiteza piaţă-reglementare, piaţa însăşi nu poate exista în afara reglementării, în afara garanţiei statului. Piaţa există deoarece statul reglementează proprietatea privată, contractele, etc. Piaţa liberă nu este haos, ci este organizare, organizare al cărei responsabil şi garant este statul. Piaţa liberă, în sensul strict al expresiei, nu există, pentru că însăşi ideea de piaţă înseamnă reguli pe care actorii din piaţă trebuie să le respecte. Piaţa nu este dereglementare, ci este un anumit tip de reglementare.
Sper că modul în care am definit relaţia între stat şi piaţă a reuşit să atrag atenţia asupra exceselor discursive care apar atunci când se discută despre oportunitatea intervenţiei statului în economie. Pentru că intervenţia statului în economie este permanentă şi normală, întrucât statul trebuie să se asigure că regulile stabilite, regulile pieţei, sunt respectate (chiar şi când vorbim de statul liberal de tip laissez-faire intervenţia statului în economie – în sens strict – rămâne necesară pentru a asigura fie şi respectarea regulilor minime).
Care este atunci sensul uzual al expresiei “intervenţia statului în economie”? Această expresie este folosită în general pentru a desemna intervenţii ale statului care alterează concurenţa şi contravine principiilor pieţei libere. Liberalismul argumentează că piaţa liberă este singura în măsură să asigure alocarea optimă a resurselor, prin urmare alterarea pieţei nu mai asigură această alocare “optimă”.
Dar cine stabileşte că aceasta este alocarea “optimă”? Piaţa. Şi cine defineşte alocarea “optimă”? Piaţa. Şi cine este piaţa? … Are dreptul această entitate abstractă care este piaţă să definească ce înseamnă alocarea optimă a resurselor? Aceasta este întrebarea în jurul căreia dezbaterea liberalism – social-democraţie ar trebui să se concetreze astăzi. Pentru că piaţa asigură că resursele vor ajunge la cei care le pot valoriza economic cel mai bine şi sunt o recompensă a performanţelor economice ale acestor actori. Dar piaţa nu poate fi considerată responsabilă în cazul în care cetăţenii unei ţări consideră că alocarea resurselor nu este optimă. Atunci cine răspunde în numele pieţei? Păi este evident, statul. Statul democratic, prin reprezentanţii săi, răspunde în faţa cetăţenilor.
Cu alte cuvinte, piaţa nu poate fi considerată ca eternă, imanentă şi de neînlocuit pentru că ea nu este decât o expresie derivată a voinţei cetăţenilor, are doar o legitimitate indirectă dată de stat, care răspunde prin reprezentanţii săi politici pentru piaţă, în cadrul alegerilor libere.
Prin urmare, intervenţia statului în economie, fie că alterează sau nu concurenţa, este perfect justificată pentru că ea nu există şi nu poate exista decât prin garanţia statului. În acelaşi timp, invervenţia statului nu înseamnă eşecul pieţei, ci statul trebuie să intervină tocmai pentru a împăca obiectivele acestei entităţi abstracte care este piaţă (şi scopul pieţei este producerea a cât mai multă bogăţie) şi obiectivele cetăţenilor, traduse prin agenda politică.
Intervenţia statului este deopotriva justificată cât şi necesară. Aşa cum spune un slogan conservator: Liberalismul trebuie pus în slujba societăţii, şi nu invers. Intervenţia statului în economie poate fi blamată doar prin inoportunitate. Atunci când agenda politică nu mai exprimă voinţa cetăţenilor, atunci când cetăţenii nu sunt suficient de bine informaţi sau politicienii nu sunt suficient de competenţi, intervenţia statului poate fi inoportună, dar ea nu poate fi niciodată nedreaptă (cu condiţia să se facă fără încălcarea drepturilor cetăţenilor şi a legilor).
Democraţia şi piaţa nu vin la pachet. Deşi capitalismul precede istoric democraţia, piaţa există astăzi pentru că ea şi-a dovedit utilitatea pentru cetăţeni. În momentul în care consideră că piaţa nu mai răspunde nevoilor şi aşteptărilor lor, cetăţenii sunt îndreptăţiţi să intervină. Iar aceasta apare în democraţie sub forma “intervenţiei statului în economie”.
PS: Articolul meu nu are ca scop susţinerea argumentelor social-democraţiei sau ale liberalismului. Dimpotrivă, el oferă o perspectivă dinamică asupra statului, fără să excludă vreuna dintre cele două ideologii. Ceea ce am vrut să subliniez este că indiferent de identitatea ideologică a guvernării piaţa nu este supremă, ci rămâne rezultatul voinţei cetăţenilor deci trebui să funcţioneze în beneficiu acestora. De asemenea, am ocolit discuţia privind caracterul oportun sau inoportun al invervenţiei statului în economie în cazuri punctuale pentru că această dezbatere ar trebui lăsată pe seama economiştilor.
E incompatibil feudalismul, comunismul, capitalismul şi democraţia? Nu şi în România.
Toţi cei patru termeni din titlu au fost utilizaţi în ultimii 20 de ani destul de intens în presă, deşi de cele mai multe ori sub formă de metafore. În timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu se vorbea de un socialism cu faţă umană, democraţie originală, pentru ca ulterior să avem de-a face cu capitalismul sălbatic, iar relativ recent sunt în prim-plani baronii locali şi sistemul feudal. Deşi fiecare dintre aceşti termeni a dominat o anumită perioadă după 1989, rareori au fost folosiţi în sensul lor original şi împreună. Ceea ce voi încerca eu să arăt aici e cum feudalismul, comunismul, capitalismul şi democraţia coexistă în România europeană a anului 2009, că ei nu sunt incompatibil, ci dimpotrivă, formează o structură foarte solidă şi perferc funcţională.
Să începem cu feudalismul. Ce e azi feudal în România? Presa a surprins destul de bine prin alăturarea etichetei “feudalism” la fenomenul baronilor locali. Explicaţia a fost însă destul de superficială şi a părut mai degrabă ironică. De fapt, o privire mai pătrunzătoare ne va arăta că întregul sistem administrativ din ţara noastră, alături de cel politic, funcţionează ca un sistem feudal, în sensul propriu al cuvântului.
Feudalismul Evului Mediu se caracterizează prin relaţia specifică de vasalitate. Această relaţie se stabileşte între un vasal şi un suzeran. Suzeran îi cedează vasalului un teritoriu pe care acesta îl administrează, împreună cu o serie de privilegii. Aceste privilegii (inclusiv teritoriul) oferit de suzeran vasalului poartă denumirea de feudă. Feuda intră în administrarea vasalului, însă ea nu îi aparţine. Suzeranul poate, în cele mai multe cazuri, revoca relaţia de vasalitate şi îşi poate recupera feuda. În acest fel, vasalul este dependent de suzeran. Astfel se construieşte un sistem cu mai multe nivele ierarhice, suzeranul suprem fiind de cele mai multe ori domnitorul, regele, principele (relaţia de vasalitate se putea stabili şi între domnitori, însă acest lucru nu este de interes aici). În cadrul acestui sistem, privilegiile fiecărui vasal din piramida ierarhică depindeau de suzeranul său direct superior, care la rândul lor depindea de suzeranul său, iar în ultimă instanţă de domnitor. Fiecare vasal avea o anumită autonomie în administrarea feudei sale.
Acum că am explicat sistem putem analiza dacă el corespunde relaţiilor administrative şi politice din ţara noastră (spun administrative şi politice pentru că la noi e greu de făcut o distincţie clară între cele două domenii). Să luăm un exemplu. Şeful unei instituţii deconcentrate dintr-un judeţ este numit politic de prefect. Prefectul, la rândul său, este numit (propus) de guvern, în general din elita politică locală a acelui partid. Chiar şi primarii, care sunt aleşi prin votul comunităţii locale, depind de guvern pentru distribuirea unor sume de la buget. Astfel, avem de-a face cu o piramidă de relaţii de vasalitate al cărui vârf este guvernul. Se subordonează Guvernul Parlamentului? Aş spune că mai degrabă nu. În schimbul unor feude, Parlamentul (suficient cât să se formeze o majoritate, transparentă sau nu) va susţine Guvernul (a se vedea cazul coabitării PNL-PSD în timpul Guvernului Tăriceanu II). Dacă în alte ţări relaţia dintre partide se bazează pe negociere şi compromis, la noi relaţii sunt efectiv feudale, de vasalitate. Că la televizor se vede un strat aparent al dezbaterii, e irelevant şi nu schimbă cu nimic acest tip de relaţie. Guvernul fiind, practic, şi principalul actor legislativ, atât timp cât relaţiile de vasalitate rămân relativ stabile, întregul sistem va funcţiona.
Dacă partea de feudalism o regăsim la nivelul relaţiilor din politică şi administraţie, comunismul îşi face simţită prezenţa puternic la nivelul mentalităţilor, a aşteptărilor stratului inferior din acest sistem feudal. Dacă ţăranii din Evul Mediu nu pare se puteau împotrivi relaţiilor de vasalitate, la noi în general acest sistem nu este efectiv contestat. Cei de la baza piramidei nu vor ca acest tip de relaţie să dispară, ci pur şi simplu îşi doresc fie să urce în ierarhie, fie să primească şi ei ceva. De aici şi succesul pomenilor electorale. Atât tip cât mulţimea are un beneficiu palpabil de pe urma acestui tip de relaţie sistemul este stabil. Puţini sunt dispuşi să-şi asume riscul ca toţi ceilalţi să primească ceva, iar el nimic. Iar acest tip de mentalitate (statul să ne dea!) este, în opinia mea, un rezultat influenţat puternic de jumătatea de secol de comunism (dar nu numai). Constatăm astfel că pătura cea mai consistentă numeric nu pare a avea interesul conştient de a schimba relaţiile de vasalitate.
Ajugem astfel la democraţie. Faptul că cei mai mulţi nu au interesul să redefinească relaţiile sociale din interiorul administraţiei şi politicii sau dintre cetăţeni şi administraţie şi politică face ca sistemul să rămână stabil. Ce facem cu votul atunci? Păi alegerile asigură doar că ierarhia se schimbă, că unii suzerani sunt schimbaţi cu alţii, fără ca asta să afecteze în vreun fel existenţa relaţiilor de vasalitate. Democraţia, deci, îşi face datoria. Dar ea nu poate schimba feudalismul. O ţară democratică (pentru că România este o ţară democratică) se complace într-un sistem social de Ev Mediu. Fascinant pentru cine nu trăieşte aici.
Istoria ne arată că relaţiile feudale au fost destructurate de burghezie, o clasă socială care începuse să acumuleze putere economică, dar căreia i se refuza puterea politică. Şi atunci burghezii au început să distrugă sistemul feudal. Şi în Europa de Vest chiar l-au distrus. De ce nu şi la noi? În primul rând, revoluţia noastră burgheză nu a fost chiar burgheză şi nu a fost chiar revoluţie. Doar pentru că nişte intelectuali erau conectaţi la evenimentele din Vest şi au reuşit să pună la cale o revoltă de amploare nu înseamnă că se acumulase acea masă critică necesară unor schimbări reale şi de profunzime în societate. Tocmai când începeam să avem şi noi burghezii noştri a venit comunismul (călare pe tancurile ruseşti) şi ne-am întors în timp. Dar ce s-a întâmplat după 1989? E important de ştiut că nici în 1989 nu am avut o revoluţie autentică, rezultat al unei schimbări de fond în societatea românească ce necesitate la rândul ei o schimbare de formă. Revoluţia română din 1989 (fără a contesta jertfa unor conaţionali) s-a făcut datorită conxtului extern (în primul rând), reacţiilor neadecvate ale lui Ceauşescu şi poate a unor intervenţii străine mai mult sau mai puţin directe.
Aşa că, până la urmă, în 1990 ne-am trezit pe calea democraţiei fără vreun capialist autentic, sau măcar vreo urmă de capitalism (cum a fost în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia). Deci capitalismul românesc, care inevitabil s-a dezvoltat, a fost nevoit să crească din rădăcini feudale şi comuniste. Astfel că, aşa cum voi încerca să arăt, el este perfect compatibil şi funcţional în cadrul pe care l-am descris anterior. În primul rând pentru că noii capitalişti nu au fost excluşi de la exercitarea puterii politice. Ci ei au fost foarte uşor integraţi prin relaţii de tip feudal. Au primit feude da administrat (contracte cu statul, privatizări), în schimbul loialităţii şi a plăţii unor dijme către suzeran. Astfel, capitaliştii noştri şi-au găsit uşor locul în piramida ierarhică, într-un mod mai mult sau mai degrabă puţin transparent. Există într-adevăr şi capitalişti autentici, dar în marea lor majoritate este vorba despre companii străine care atât timp cât au profit nu au niciun interes să-şi transforme puterea economică în putere politică, deci niciun motiv serios pentru a destabiliza relaţiile de vasalitate din politică şi administraţie.
Să recapitulăm: o piramidă de relaţii de vasalitate în sistemul administrativ, politic, fără a-i exclude pe capitaliştii români. Cei de la baza piramidei vor fie să urce în ierarhie, fie măcar să fie incluşi în împărţirea privilegiilor (chiar şi prin pomeni electorale). Astfel că votul înseamnă doar înlocuirea unor suzerani cu alţii, fără a modifica specificul relaţiilor sociale dominante. Plus nişte capitalişti străini care vor doar să-şi profitul – aşa cum e şi normal – (şi care măcar ne scot din mizeria economică prin investiţiile lor), dar care nu au niciun interes să ne scoată din feudalism.
Acum e deci evident că România este un caz istoric rar, în care coexistă, stabil şi funcţional, feudalismul şi baronii locali, comunismul cu faţă umană (ei fură, dar măcar să ne dea şi nouă ceva), capitalismul sălbatic şi democraţia originală (deşi democraţia în sine funcţionează relativ bine, original e că de fapt nu schimbă mare lucru).
Are cineva un plan pentru România?
Cred că a venit momentul să aducem în discuţie criza economică. E un subiect supralicitat, supramediatiazat, poate nu suficient înţeles, dar ar putea fi un punct de cotitură în redefinirea rolului politicii, atât la nivel internaţional, cât şi naţional.
Cred că este clar pentru toată lumea că această criză este rezultatul unor disfuncţionalităţi în sistemul economic. Şi cum în orice situaţie economică politicul îşi cere drepturile, nu putem să nu ne gândim: care a fost rolul politicului în apariţia acestei crize şi care ar trebui să fie el în ieşirea din ea? Ca să clarificăm un lucru: criza actuală nu este sfârşitul capitalismului. Ea indică mai degrabă faptul că reglementările nu au putut ţine pasul cu creşterea interdependenţelor dintre actorii economici, în contextul globalizării. Nu statul a generat criza, dar scăpând de sub control economia, nu a putut să o prevadă sau să intervină eficient. În cazul statului român putem cel mult să îl acuzăm că nu a ştiut să gestioneze perioadele de creştere economică. Criza nu îşi are sursa în România. E adevărat că ea scoate în evidenţă slăbiciunile structurale ale economiei româneşti, însă nu e cazul să acuzăm statul de criză.
La nivel internaţional, observăm că guvernele răspund crizei prin creşterea intervenţiei în economie şi prin protecţionism. Nu cred că am competenţa necesară să opinez dacă acestea sunt sau nu o soluţie. Vreau să trag totuşi un semnal de alarmă. Pe fondul actualelor tulburări, cetăţenii îşi îndreaptă speranţele şi aşteptările către stat. Politicienii, implicit, vor căuta să tragă maximum de foloase de urma acestui potenţial electoral. Există astfel riscul ca statul să intervină chiar şi acolo unde ar trebui să stea pe margine, doar pentru a răspunde aşteptărilor electorale. Poate că, în anumite cazuri, politicul nu are soluţia. Dar poate el să reziste (sau vrea el să reziste) presiunilor de a interveni, de a se dovedi eroul salvator? Dacă resursele financiare impresionante mobilizate de administraţia Obama se vor dovedi eficiente sau nu, asta vor decide economiştii peste ani buni. Perspectiva nu ar trebui să fie “ce face statul pentru a combate criza?”, ci “poate statul să facă ceva pentru a combate criza?”. Un răspuns negativ la această ultimă întrebare ar trebui să ridice alta “ce pot eu face pentru a diminua efectele crizei asupra mea?”.
Din nefericire în România, ţara asistaţilor, ultima întrebare o vom întâlni prea rar. Am serioase îndoieli că statul român poate combate criza, că poate asigura ieşirea din criză, pentru simplul fapt că nu are pârghiile necesare şi nici bugetul SUA. În acest caz, în opinia mea, statul ar trebui să-şi rezume intervenţiile la măsuri care să nu amplifice criza. Voi reproduce un comentariu în care îmi expun pe khris.ro părerea despre ce ar trebui să facă statul român şi ce ar trebui să nu facă:
“Dupa parerea mea, principala problema a guvernului este ca nu îsi poate defini un principiu de stabilire a politicilor economice. Eu as face (în ignoranta mea) în felul urmator:
Principiu general de politica economica: statul pune cât mai putine piedici sistemului privat. Relansarea economiei românesti nu prea depinde, decât într-o mica masura, de Guvernul României, ci de redresarea pietelor externe (a se vedea evolutia BVB, vânzarile Dacia, etc.). Asa ca interventia statului prin diverse scheme de ajutor de stat ar trebui redusa pe cât posibil, pentru ca înseamna doar un schimb bani-voturi, si nu produce decât efecte pe termen scurt, secatuind bugetul.
Astfel, masurile pe care statul ar trebui sa le ia ar fi (ele au fost sustinute în nenumarate rânduri) si de Khris si de unii dintre comentatorii sai:
1. Înghetarea cheltuielilor salariale si a pensiilor (daca tot e titlul postului).
2. Mentinerea sau scaderea taxelor si impozitelor (pentru a echilibra bugetul este însa nevoie de scaderea cheltuielilor. Eu cred ca o parte din investitiile continute în buget nu sunt rentabile. Ar trebui pastrate însa investitiile în infrastructura – strict necesare – si cele în cercetare marite). Daca totusi o crestere a taxelor este necesara pentru echilibrarea bugetului, as sugera ceva care sa nu-i sufoce pe întreprinzatori. TVA-ul are cel mai mare grad de colectare. Plus ca taxeaza consumul, nu productia. O crestere a TVA cu 1-2 % pentru o anumita perioada (2009 – 2010) cred ca ar fi de preferat (nu stiu exact cât ar câstiga bugetul dar estimez ca este vorba despre o suma deloc neglijabila).
3. Eliminarea, în masura în care este posibil, a barierelor birocratice în relatiile cu firmele, precum si a procedurilor de înfiintare a unei firme.
4. Încurajarea cercetarii în mediul privat (nu stiu cum ar putea face asta mai exact, dar îmi place sa cred ca blogul lui Khris este si un think-tank si ca gasim o solutie).
Deocamdata nu am alte idei, dar vreau sa subliniez ca înainte de a lua masuri haotice, guvernul ar trebui sa stabileasca niste principii de politica economica. Este clar ca în criza asta unii vor pierde (multi), pe când altii vor câstiga (putini). Eu prefer sa decida piata cine pierde si cine câstiga, si nu guvernul, prin redistribuirea arbitrara a resurselor.”
Voi nu aveţi impresia că guvernul nostru nu are o viziune economică pe termen lung? Nu vi se pare că orice soluţie propusă e doar o cârpeală, mai mult sau mai puţin reuşită? Care credeţi că ar trebui să fie viziunea economică a statului? Pentru că există viaţă şi după criză…
PS: Vă recomand www.khris.ro pentru articolele sale pe teme economice. Pe lângă faptul că articolele sale sunt destul de bine documentate, este un excelent blog de educaţie economică, dar în acelaşi timp se dezvoltă ca un think-tank pe teme economice. Cred că a discuta astăzi despre politică fără cunoştinţe şi informaţii de economie este un act de mare curaj. Astfel, nu voi ezita să fac recomandări către acest blog atunci când consider că asta poate contribui la elucidarea temelor discutate. Îl puteţi consulta oricând cu încredere.
Precizare: Nu îl cunosc personal pe autorul blogului iar recomandarea pe care o fac este determinată doar de conţinutul de calitate.
De ce sportul nu e sănătos
În post-ul următor voi încerca să aduc în atenţie un argument în care sportul în combinaţie cu media devine mai mult decât o competiţie care se desfăşoară pe un teren între doi competitori pentru câştigarea respectivei întreceri iar prin interferenţa celor două sportul se supune unei alte logici, a media.
În lumea media sportul devine spectacol, astfel terenul de joc devine câmp de luptă, adversarul devine duşman, învingătorul este ridicat în slăvi şi i se creează impresia că este stăpânul absolut prin atenţia mediatică care i se acordă, învinsul este umilit, riduculizat iar competiţia pe care tocmai a pierdut-o este dramatizată încât capătă accente apocaliptice.
Un exemplu clasic de comentariu sportiv în urma unei înfrângeri sună în feluul următor : ,,În urma înfrângerii dezatruoase cu Austria, tricolorii au ratat şi ultima şansă de calificare la campionatul mondial din Africa de Sud ”, sau ,, Reprezentativa României mai poate spera la calificarea în cadrul unui turneu final abia în anul 2012” (urmăriţi impresia de tragic din comentariu). În schimb un comentariu obiectiv şi decent ar fi sunat cam aşa ,, România a ratat calificarea la campionatul mondial din Africa de Sud ” sau ,, România se mai poate califica la turneul final din 2012”.
Evenimentele sportive combinate cu subiecte de can can prin care se invadează viaţa privată a sportivilor şi prin comentarii maliţioase şi neprofesioniste sunt puse într-o lumină (sau mai bine zis umbră) negativă de către jurnalişti. Eşecul sportiv trecut prin filtrul mediatic are consecinţe tot în plan real, plan în care actorii principali sunt suporterii echipei de susţinut. Aşa se explică ostilitatea de care dau dovadă unii suporteri , ca de exemplu cei ai naţionalei României, atunci când vine vorba ca un meci de fotbal care să fie susţinut pe o arenă din Bucureşti.
Fedback-ul este previzibil (atitudine ostilă din parte suporterilor). Iar o declaraţie publică în care se afişează o atitudine neconformă cu adevăratul statut al suporterilor (aceştia având ataşate stări afective pentru echipă) sau cel puţin statutul afişat poate duce la acte de violenţă pe stadioane şi nu numai
Mesajele o dată ajunse în sfera afectivă a omului (care întâmplător este şi suporter înfocat) scapă de sub sfera raţionalului şi îl fac să uite care sunt rolurile pe care ar trebui să şi le asume în calitate de suporter, roluri care cel puţin teoretic sunt de susţinător sau individ care iubeşte relaxarea şi divertismentul şi pentru aceasta vine la stadion.
Iată cum sportul care prin practicarea sa este o activitate sănătoasă fizic şi psihic, devine factor de stres şi nervozitate atât pentru sportivii profesionişti care suportă presiunea jurnaliştilor şi a publicului dar şi pentru suporteri, care o dat instigaţi la violenţă instigă şi ei la rândul lor (explicaţia fenomenului hooligans).
Iată un argument pentru care sportul nu e sănătos !!!
Calea de ieşire dintr-o astfel de situaţie este fairplay-ul într-un sens invers decât cel normal, începând din redacţii în care bunul-simţ, obiectivitatea decenţa şi recomandările să fie cuvânt de ordine la redactarea materialelor de presă. Pentru că ceea ce se petrece în teren poate fi schimbat numai dacă se schimbă cererea, dacă vom vrea sport vom avea sport, iar dacă vom vrea spectacol vom avea violenţă.
Vulgarizarea moralei
O să încep banal şi şcolăresc postul ăsta cu clarificările teoretice, pentru că nu putem să simulăm toţi inteligenţa aşa că voi face o definiţie cât se poate academică a termenilor de care mi-am propus să mă ocup şi asupra cărora revin în acest post şi anume despre etică şi morală.
Etica se ocupă cu studiul valorilor (comportamente, fapte, atitudini dezirabile) care sunt universal acceptate şi care nu suferă limitări spaţio-temprale. În opinia mea acesată abordare este cuminte şi naivă întrucât universalitatea unor valori este uşor romantică, idealistă lipsită de consitenţă şi pragamtism real, demnă mai mult de dezbateri filosofice reanscentiste şi kantiene decât de tematica acestu blog.
În legătură cu termenul despre care se vorbeşte morala, reprezentată de studiul acelor valori care sunt contextuale, spaţio-temporale şi specifice unor zone şi comunităţi, este un termen atât de demitizat încât s-a ajuns la o prostituţie a sa, întrucât îl foloseşte toată lumea care vrea să se eschiveze şi să nu-şi asume responsabilitaea sau să-şi explice incapacitatea pentru că de cele mai multe ori orice eşec sau alternativă nefolosită are clişeatica explicaţie ,, am considerat că este imoral, faţă de…”
Însă nu despre asta voi vorbi acum ci voi încerca să desenez unele idei despre folosirea moralităţii ca reper al mesajelor unui politician către electoratul său.
Este lăudabil şi de admirat atunci când un politician reuşeşte să aibe morala (chiar şi perversă cum este ea astăzi pentru că obiectul moralei, valoarea nu mai este preţuită pentru ceea ce ar putea ea să reprezinte pentru o comunitatea ci din lispa obiectelor de valoare din comunitate), ca mesaj central acest lucru fiind semnul cel mai elocvent că acel politician are un public educat sau cel puţin îl face să creadă că este educat, înalt, erudit, învăţat (iată o idee de campanie hrănirea orgoliului).
Campaniile electorale axate pe morală sunt şi ele cât se poate de adaptate cu un anumit bcakground şi unei anumite zone în care publicul ori nu ştie ce e morala dar li se pare cool cuvantul ,,Yes we can !!!” ori sunt toţi cu un QI îndeajuns de ridicat. O astfel de campanie în care atenţia publicului este direcţionată înspre moralitate este cea recentă din SUA.
Dar am spus că morala este contextuală, nu numai sub raportul formelor ci şi al istoriei, ori morala în sens nord-american este de sorginte civilă şi nu religioasă iar valorile civile (libertate, dreptate, egalitate, drepturile omului) sunt sădite de aproape 400 de ani în subconştientul american şi continuă şi azi prin cărţile de istorie, agenţii de comunicare din Irak şi nu în ultimul rând de Hollywood.
Or este uşor dar şi vulgar să vorbeşti de morală minorităţilor homosexuale şi religioase atât timp cât, ingratul cuvânt de mai sus nu vine din istorie pe o filieră religioasă ci pe una civilă, lucru care dacă s-ar fi întâmplat, Obama acum ar fi rămas un comunitar şi voluntar.
În aceste condiţii discursul lui Obama a fost deja pregătit iar el nu a făcut altceva decât o reactualizare a valorlilor.
Un alt argument este acela că mesajul nu afost unul proiectiv, idealist de viitor prin care să insufle electoratului nişte valori abstracte situate undeva în afara Terrei ci a fost unul retroactiv, de recuperare a ceea ce este pierdut, uitat.
Iată de ce, dar mai ales cum, morala ( anumit tip de morală) poate fi luat drept mesaj central într-o campanie de cealată parte a lumii şi într-o Românie vanghelizată şi otevizată ar fi o tentativă nedemnă de luat în considerare.
ghidul total-ne-deontologic al fotografului de ocazie
sau mai bine zis, al fotografului de evenimente. bine, fotograf e mult spus, noi vorbim aici de niste oameni care, pentru ca se duc la un eveniment in care sunt invitate personalitati cunoscute, simpt o mancarime suparatoare de a folosi camera foto. ca sa se inteleaga ca discutia noastra exclude din start fotografii profesionisti, care probabil isi fac meseria.
ca tot vorbea monica de conferintele de la olimpiadele comunicarii, tot acolo mi-a venit si mie ideea articolului asta. a pornit mai degraba dintr-o indignare.
eu nu sunt fotograf profesionist, doar ca am depasit stadiul de sapuniera, pana la stadiul de slr. dar cand indrept obiectivul spre oameni si vad ca se crispeaza, nu-mi mai vine sa fac nicio poza. ca sa nu mai vorbesc de flash, care e ultimul lucru pe care l-as folosi. daca pe mine ma streseaza ca se aprinde si atrage atentia, nu vreau sa ma gandesc cum se simpt cei carora il tot bag in ochi. si aici ajungem la conferinte. domnule, la toate conferintele a fost cum a mai fost, dar cand s-a ajuns la conferinta cu politicieni, au rasarit camere foto de peste tot, flashuri, clickuri, setari.. si ma uitam la invitati care priveau oarecum angoasati de toata nebunia asta, desi normal ca erau obisnuiti, dar cam mare balamucul asta.. ca sa nu mai vorbesc, daca stai in randul 5, nu vezi mare lucru, trebuie, desigur, sa te ridici, sa mergi frumos pe interval pana in fata prezidiului, sa indrepti sapuniera, sa faci click, sa orbesti o secunda cu flashul, si pe urma desigur, sa te muti, ca sa prinzi momentul din alt unghi, si inevitabil, sa reiei procesul.
bine, cand ma gandeam la asta, si eu faceam poze din locul meu *ascuns*, la mijlocul randului3, dar dupa 5-6 m-am oprit si am meditat la situatie.
au mai fost niste chestii care m-au pus pe ganduri, lasand la o parte doua tinere care se pozau in parc, inainte de conferinte, in pozitii tot mai lascive cu pomii din parc (?!!). n-am inteles de ce trebuie sa-ti faci poza langa panoul maare si roz pe care scrie olimpiadele comunicarii si e plin de siglele tuturor sponsorilor. ca sa stii ca ai fost acolo? ca e roz??? si inca una si mai buna: de ce trebuie sa te fotografiezi cu invitatii?! ca sa pui poza la avatar si sa te intrebe lumea uimita cum ai ajuns acolo?! sau tot asa, ca nu cumva sa uiti ca ai fost acolo?!
eu zic ca oamenii ar trebui sa se gandesca de cel putin 3 ori inainte sa scoata camera din geanta.
De îmi place imoralitatea…
Zilele trecute la conferinţe s-a ridicat problema moralităţii, (eticii) chiar dacă e o diferenţă sensibilă la nivel calitativ şi cantitativ în timp între cei doi termeni ca un ipocrit (în sens denverian*) ce sunt nu voi face distincţie între ele ci le voi trata ca sinonime.
Probabil moralitatea a fost apreciată ca si vector al comportamentului politic în Grecia antică atunci când Socrate îi acuza pe conducătorii cetăţii de imoralitate. Astăzi Grecia nu mai este model de democraţie iar Socrate a fost omorât, probail din motiv că a vorbit prea mult despre moralitate, la fel întâmplându-se şi cu Saint Just de prin Franţa anilor 1789, care şi-a privit mâinile şi picioarele la câţiva metri în spate.
Cei care citesc acest articol şi sunt moralişti nu vreau să-mi dorescă acelaşi sfârşit, însă cert este că astăzi nu mai avem (nevoie) şi nimeni nu-şi doreşte politicieni moralişti din simplul motiv că morala este o mâncare diferită de politică, se servesc în locuri şi cu oaspeţi şi meseni diferiţi.
Este adevărat că scopul ultim al politicii este acela de realiza binele colectiv, însă nimeni nu spune că acesta trebuie realizat printr-un comportament ghidat de virtute şi valori urmărite de un grup dintr-o comunitate. Problema suferă şi nuanţări temporale şi spaţiale întrucât ceea ce este moral într-o societate la un moment dat în alta poţi fi condamnat şi avea sfârşitul celor de mai sus. Să luăm spre exemplu cazul societăţilor islamice unde libertatea de gândire şi prin urmare libertatea de expresie este nu numai imorală dar şi condamnabilă, or ca că poţi avea un comportament dezirabil social trebuie să gândeşti. Deci cine gândeşte este imoral.
Revenind, dacă un politician demonstrează bună credinţa, ştiinţă, bun simţ, bunăvoinţă, este drept cu cei din jurul său, este echitabil, ese bun creştin, etc, atât în cazuri individuale cât şi colective, atât în particular cât şi în public, cum va fi apreciat acesta ? Cu siguranţă va fi ironizat, ridiculizat iar comportamentul său va fi foarte uşor interpretat ca fiind slugarnic iar el un personaj care nu merită atenţia noastră şi care îşi are mai bine locul la mănăstire decât în spaţiul public. Mai mult mesajele sale vor fi lipsite de consistenţă materială, iar când auzim astfel de mesaje care-şi au originea în valorile de mai sus cu siguranţă vom gândi că nu are nicio şansă să convingă, ba mai mult îl vom suspecta de tentativă de manipulare ieftină.
Nu ştiu dacă e vina noastră că suntem cinici şi că ne-am format gustul apreciativ de aşa natură încât începem să gîndim perverit şi nu mai avem urechi pentru mesajele care exprimă adevăratele valori, însă astăzi adevăraţii oameni politici sunt apreciaţi pentru capacitate de conducere, curaj, bună organizare, popularitate, abilitatea de a se înconjura de oameni şi grupări cu potenţial pentru el care să-l ajute şă-şi îndepliniească obiectivele, hotărâre, maleabilitate ,,tăioasă” , bun negociator şi alte calităţi care nu au nicio legătură cu moralitatea.
Aşadar politica şi morala nu au legătură între ele nu pentru că nu mai vrem noi ci pentru că cele două au criterii de evaluare diferite şi poate se pretează pentru altfel de oameni , iar cei care judecă politica după criterii morale sunt ori creştini inchizitori ori naivi…dar ma bine să nu meargă la vot.
*denver = mariusic
lasă un comentariu